#17 Oana Petrescu, psiholog și psihoterapeut - Când devine anxietatea o problemă și cum o depășim pentru a vedea din nou oportunitățile și bucuriile vieții



Astăzi am discutat cu Oana Petrescu despre sentimentul de anxietate, atât în general, cât și în rândul profesiei de avocat, de unde vine acesta și diferența dintre gestionarea și vindecarea lui. Am atins, deopotrivă, subiectul sindromului impostorului și metodele pe care le putem aplica pentru a depăși astfel de comportamente ori gânduri. Cum iubește cărțile, Oana ne-a facut și o recomandare de o carte minunată, numai bună de citit în aceste zile de distanțare sociala pentru a ne autodescoperi cu adevărat.

Oana este psiholog și psihoterapeut de orientare psihanalitică cu practică privată. Deși și-a început viața profesională ca jurist, fiind absolventă a Facultății de Drept din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, a dorit să aprofundeze zona de dezvoltare personală, și astfel s-a înscris la Facultatea de Psihologie, concomitent cu începerea un proces de terapie personală. A urmat cursurile programului Lideri pentru Justiție, unde a găsit două elemente care i-au definitivat viața profesională de până acum: dreptul și dezvoltarea personală. Așa a devenit Oana Petrescu, astfel cum o să o ascultați astăzi, vorbindu-ne despre viața noastră interioară.

Transcript

Ana-Maria: Bună, Oana, și bine te-am găsit!

Oana Petrescu: Bună, Ana, și bine te-am găsit!

Ana-Maria: Spune-ne, te rog, puțin despre tine, ce faci la acest moment?

Oana Petrescu: Sunt psiholog și psihoterapeut de orientare psihanalitică. Am propriul cabinet unde îmi desfășor activitatea de psihoterapie și în același timp în colaborare cu o colegă susțin activități de consultanță organizațională în companii.

Ana-Maria: Ai și un trecut juridic, așa-i?

Oana Petrescu: Da, am lucrat ca și consilier juridic, fiind absolventă de Facultatea de Drept.

Ana-Maria: Și ce te-a determinat să schimbi ce făceai înainte cu ce faci acum?

Oana Petrescu: Ce m-a determinat să îmi schimb profesia? Îmi vine să râd pentru că într-adevăr acum privind în urmă e amuzant, m-a determinat să schimb profesia momentul în care am început să calculez câți ani de muncă mai am până la pensie. Și m-am întrebat dacă mă văd făcând activitatea pe care o făceam, cea de consilier juridic timp de 30 de ani. Adică încă odată vârsta mea de atunci. Rapiditatea cu care a venit răspunsul, care a fost Nu, m-a uimit și pe mine la momentul respectiv. Într-adevăr, în primă fază a fost un răspuns emoțional. E drept că și contextul de viață a favorizat decizia conversiei profesională pentru că născusem de șase luni al doilea copil, primul copil avea trei ani. Dar cu toate astea, chiar dacă resursele mele erau investite în noua dinamică familială simțeam în continuare nevoia să mențin contactul cu viața socială, cu prieteni, dar și profesional cumva să rămân vie. Și așa m-am înscris la Facultatea de Psihologie și concomitent cu asta am început un proces de terapie personal. Și cum am ajuns la concluzia că asta vreau să fac, să urmez cursurile Facultății de Psihologie și ulterior să devin psiholog și psihoterapeut? Cumva psihologia a fost una din opțiunile mele când am terminat clasa a XII-a și m-am hotărât să mă înscriu la o facultate. Atunci am ales Dreptul, dar cumva privind în urmă consider că decizia de a urma cursurile Facultății de Psihologie la 30 de ani, după ce am acumulat o experiență de viață mi-a adus un câștig mult mai mare pentru că am înțeles altfel tot ce am învățat.

Ana-Maria: Cum te-a făcut pe tine să te simți această decizie la acel moment? Ai avut un moment de panică, de luciditate?

Oana Petrescu: Bună întrebare, că într-adevăr a fost o decizie dificilă, am cântărit mult. Uitându-mă în urmă, sentimentele mele erau cumva, nu mă mai regăseam în domeniul juridic, pentru că nevoile mele se schimbaseră, perspectivele mele erau altele. La momentul ăla am reflectat mult asupra ideei dacă schimb tot și mă duc în altă direcție decât cea pe care mersesem până atunci, aș putea simți că am eșuat, că tot ceea ce am făcut până atunci fusese în zadar. Apoi m-am gândit și am realizat că interacțiunea mea cu domeniul dreptului nu mi-a oferit doar informații specifice dreptului, pe care nu le mai exersăm cel puțin la fel de mult, dar am dezvoltat și abilități pe care puteam să le folosesc în continuare în orice domeniu decideam să profesez. Că experiența mea în domeniul juridic, interacțiunile pe care le-am avut, m-au format ca om și m-am gândit că astea nu mi le poate lua nimeni oriunde aș merge. Până la urmă tot consiliere fac și acum, doar că psihologică nu juridică.

Ana-Maria: Și ce ai spune de avocații pe care i-ai întâlnit până acum? Cum i-ai descrie?

Oana Petrescu: Mare parte din prietenii și cunoștințele pe care le am activează în domeniul dreptului, unii dintre ei sunt și avocați. Aș spune că dincolo de particularitățile specifice fiecăruia, ca numitor comun observ o mare pasiune în felul în care îți fac ei munca. De altfel nici nu cred că poți face performanță și să obții satisfacție în muncă, de orice natură ar fi ea fără pasiune. Dar ca avocat e o mare nevoie de flexibilitate, de o capacitate de adaptare și de o creativitate, pentru că e necesar să te poți plia pe specificul fiecărei problematici, să vezi nuanțe și să jonglezi cu perspective diferite, chiar dacă legea e una, cel puțin în teorie.

Ana-Maria: Am auzit tot mai mult vorbindu-se despre anxietate în rândul profesiei juridice, în special în rândul profesiei de avocat. Dacă ai putea să ne spui de unde crezi că vine acest sentiment și de ce acest interes deodată. Pentru că acest lucru nu e nou, dar doar acum, de foarte curând a început să se vorbească foarte mult despre asta.

Oana Petrescu: Înainte de a încadra un pic subiectul ăsta al anxietății în rândul activității specifice avocaților, cred că e important să înțelegem ce înseamnă anxietatea și ce rol are ea în viața noastră de zi cu zi.

Și ulterior să facem diferența între anxietatea ca emoție firească și cea care ne împiedică buna funcționare.

Pentru că anxietatea până la urmă e un răspuns natural al corpului nostru la stres și e un semnal pe care îl simțim în fața unui pericol sau în legătură cu evenimente viitoare. Neliniștea asta nu e doar o stare mentală, o trăim în tot corpul nostru. Fiecare când a experimentat emoția asta a simțit că inima îi bate mai puternic, respirația accelerată, mușchi încordați.

E necesar totuși să înțelegem că anxietatea în sine nu e o problemă mentală sau nu e un termen care definește o emoție rea, disfuncțională și nici nu ar trebui să o eliminăm complet din viața noastră, pentru că e o emoție pe care o întâlnim în toate culturile, o regăsim la toate mamiferele, din cele mai vechi timpuri.

Ea e o emoție naturală și de ea depinde și supraviețuirea noastră ca specie și cea individuală. Are mare legătură cu capacitatea de a simți frică și de a ne apăra; luptăm sau fugim și supraviețuim. Da înainte de a vorbi d anxietatea ca problemă, trebuie să înțelegem diferența dintre anxietatea normală și cea patologică sau altfel spus, când devine anxietatea o problemă. Aș spune că anxietatea devine o problemă atunci când costurile depășesc cu mult beneficiile. Pentru că psihicul nostru funcționează minunat după principiul economiei care e traduc în cuantificare costurilor și beneficilor în orice activitate pe care o întreprindem și când vorbim de beneficiile anxietății, în primă fază n-ai spune că ai vreun beneficiu, nu? Da până la urmă atunci când simțim anxietate, când ne simțim neliniste în legătură cu niște evenimente următoare, ce facem? Încercăm să prevenim apariția unor situații nedorite sau amenințătoare, anticipăm măsuri preventive, ne protejăm, lucru care e benefic, încercăm să ne menținem atenția asupra unor probleme pe care încă nu le-am rezolvat, lucrurile astea ne ajută până la urmă dacă reușim să ne mobilizăm și să o gestionăm, să gestionăm emoția.

Însă când vorbim de costuri, cred că ar trebui în primul rând să ne referim la faptul că anxietatea ne consumă foarte mult din energie, ne menține mintea și corpul într-o stare de continuă alertă, ori e foarte costisitor pentru mintea noastră să se tot îngrijoreze, să tot anticipeze în permanență scenarii nedorite, să caute soluții, să ne asigurăm că lucrurile merg bine mereu.

Până la urmă ajungem într-un final să ne concentrăm atenția numai asupra stărilor negative ale vieții și pe termen lung lucrul ăsta ne dă un sentiment că trăim într-o lume nesigură și ajungem să ignorăm oportunitățile și bucuriile vieții.

Așa că anxietatea este o problemă și atunci cumva trebuie să încercăm să găsim resursele necesare să gestionăm. Dar înainte de asta trebuie s-o înțelegem, de unde provine atunci când anxietatea produce o deteriorare severă a vieții sociale, a capacității de muncă, o nemulțumire față de propria persoană, față de propria viață.

Și cumva ca să-ți răspund și la întrebarea „de unde vine sentimentul ăsta, mă gândesc să abordăm problematica asta atât din punct de vedere personal și apoi să vorbim și cu privire la activitatea de avocatură care sunt factorii care ar putea contribui la declanșarea și la menținerea anxietății. Cumva să începem acum la nivel personal, anxietatea generalizată, anxietatea care e problematică, în tipul acesta de emoție frica nu-și găsește un corespondent în realitatea externă pentru că într-o frică normală, nu știu, vedem ursul, ne speriem și fugim. Avem un termen, ne apucă stresu, suntem anxioși și ne gândim să, nu? să anticipăm, să ne facem planuri, să luăm măsuri să terminăm cu bine ce avem de făcut, doar că auzim deseori oameni în jurul nostru care spun „mi-e teamă, sunt anxios, mi-e frică”, dar la o primă căutare în jurul lor și în viața lor nu găsesc un lucru concret care să justifice intensitatea cu care ei trăiesc emoția respectivă. În cazul ăsta, nu există un pericol extern care să genereze anxietatea la intensitatea respectivă și omul ăla chiar are dreptate, pentru că cei din jur zic „exagerezi”, omul ăla chiar asta simte. Da asta pentru că pericolul nu se află în realitatea exterioară, ci se află în interiorul lui.

Anxietatea asta în cazul anxietății generalizate, i-aș spune atacuri de panică, pentru că termenul ăsta este mai des folosit, practic funcționează ca o mască sub care se ascund alte sentimente care nu sunt conștientizate de om.

Am să zic cu titlu exemplificativ, furie, dispreț, dezgust, agresivitate, vinovăție și lista poate continua. Sentimentele astea sunt resimțite însă ca fiind periculoase ca să fie conștientizate și exprimate. Așa ca ele sunt uitate, sunt inhibate și sunt înlocuite cu sentimentul de anxietate.

Acum parcă ar veni întrebarea, „dar de ce sunt ele resimțite ca fiind ceva periculoase și înlocuite cu anxietate? De ce, nu, nu ne-am dat seama că simțim frică, că simțim vinovați, dispreț și altele. Aici răspunsul îl găsim în istoria fiecăruia în parte în funcție de modul în care mediu a răspuns la exprimarea acestor emoții și măsuri în care ele au fost sau nu acceptate de cei din jur. Și aici mă refer încă din copilărie pentru că există un efect al bulgărelui de zăpadă. De fiecare dată când anumite experiențe de viața ne trezesc niște emoții pe care le-am trăit de mult, din copilărie și ulterior în viața noastră de adult, dacă le-am experimentat ca fiind periculoase, că au fost respinse, că nu au fost acceptate, va exista mereu o tendință să ne inhibăm ca atunci că așa am învățat și în urma lor ajunge conștientă o emoție dureroasă, și asta e anxietatea.

Așa că, anxietatea nu e în sine o emoție izolată, e doar vârful aisbergului care maschează o emoție resimtiță ca o amenințare internă.

Ca să revin la activitatea de avocatură am reținut așa câțiva din factorii care pot contribui la declanșarea și menținerea acestei emoții. Nu neapărat că am făcut un clasament, dar prima pe care vreau să o menționez și care o să aibă așa legătură cu ce vorbim astăzi, sunt cumva

  • standardele profesionale înalte impuse de superiori și de mediul de lucru și nerespectarea programului de muncă.

Altul, alt factor de anxietate ar fi

  • Lipsa unui echilibru dintre viața profesională și cea personală, mai ales în cazul avocaților care lucrează pentru mari case de avocatură.
  • Deadline-uri, dar nu ele în sine reprezintă neapărat un factor de anxietate cât cele care nu sunt raportate la timpul de lucru disponibil pentru sarcina cerută într-un mod rezonabil.
  • Presiuni și așteptări nerealiste din partea clienților.
  • Teama de a nu uita termene de judecată sau de a depune unele acte la dosar.
  • Și practica neunitară instanțelor. Asta e cumva un tărâm imprevizibil sau cumva cu multe căi.

Și cum spuneam, anxietatea e o emoție, un semnal de alarmă și în fața unor situații necunoscute.

Ana-Maria: Și atunci, din tot ce mi-ai spus până acum, putem vorbi de o vindecare sau mai mult de o gestionare a acestei emoții?

Oana Petrescu: De amândouă, de amândouă pentru că dacă vindecăm și vedem noi ce o să vindecăm putem și să le gestionăm.

Dar vindecare nu înseamnă ștergere, nu înseamnă anulare din experiența noastră emoțională internă, câtă cunoaștere, conștientizare, că poți să gestionezi, poți să controlezi doar ce cunoști.

În cabinet când sunt întrebată cât timp durează un proces de vindecare, răspund că drumul pe care îl parcurgem împreună în procesul teraputic depinde de pasul calatorului. Pentru că fiecare om are ritmul lui, și ăsta nu-l face nici bun și nici rău. În psihoterapie respectăm unicitatea omului, pentru că fiecare individ vine cu un bagaj de experiențe, care l-au modelat de-a lungul vieții și care au reprezentat sursa pentru sentimente, gânduri și acțiunile lui din prezent.

Așa că procesul de vindecare e unul de conștientizare și influențat foarte mult de personalitatea și de experiențele de viață pe care fiecare individ le aduce în cabinet ca să fie înțelese.

Ca proces vindecarea e un proces îndelungat și presupune rememorarea emoțiilor care au dus până la urmă la acest vârf al aisbergului, cum e anxietatea. Odată ce ele sunt, odată ce intrăm din nou în contact cu emoțiile alea care au fost uitate, inhibate, despre care vorbeam, ele au nevoie să fie retraite, au nevoie, au nevoie sa poarte un nume, sa fie gandite, sa se transforme din emoție în gând. Și astea se face doar printr-o elaborare a unei experiențe psihice și emoționale, și în final asta duce la vindecare.

Ana-Maria: Această anxietate, ne face să și purtăm noi măști în public?

Oana Petrescu: Desigur. Pentru că anxietatea atunci când are un nivel ridicat, ea reprezintă în sine un factor de vulnerabilitate, ne vulnerabilizează, ne scoate din zona de confort. Și în fața sentimentului de a fii vulnerabil există mereu o tendință naturală a psihicului nostru de a se apăra. Și așa ajungem să afișăm niște măști sociale, care vin să compenseze ceea ce resimțim intern, ca un pericol. Pentru că nu? Așa cum ziceam, anxietatea este în strânsă legătură cu pericolul perceput. Așa că masca socială devine felul în care dorim să fim priviți, ca o modalitate de a controla teama de a fi inadecvați dacă suntem noi înșine, dacă simțim ceea ce simțim, e un răspuns pană la urma, masca, masca socială. Măștile acestea reprezintă un răspuns adaptativ al psihicului în contact cu anxietatea, cu sentimentul de anxietate. Acuma într-o anumită măsură, desigur toți purtăm măști, nu ai zice că putem să-i dăm o conotație negativă și să anulăm cu totul tendința asta despre care ziceam că e absolut natural, pentru că în viață jucăm mereu roluri variate.

Prezentăm un fel de a fi celor din jur, care uneori se deosebește de felul în care ne simțim noi în spațiul nostru privat, cel pe care-l împărtășim doar într-un cadru intim, familiar sau uneori nici atat doar față de noi înșine. Și îmi permit să merg mai departe să zic uneori nici față de noi înșine.

Așa că afișarea unei fațade trebuie să înțelegem că e parte integrantă a condiției umane, dar iarăși îmi vine sa zic ok, ăsta e beneficiul dar totuși costurile care sunt, că niciodată când ne aflăm într-o situație, fie ea plăcută, fie ea neplăcută, nu putem vorbi doar de beneficii. Întotdeauna beneficiile aduc și niște costuri, și important e să știm care sunt alea, pentru că abia atunci putem vorbi de alegeri. Că facem alegeri conștiente, iar costul purtării măștilor aș zice că reprezintă lipsa unor relații autentice cu mediul exterior, cu cei din jur, dar mai ales cu noi înșine. Pentru că măștile astea în timp se rigidizează, ele devin felul nostru de a fi și riscăm să ne identificăm cu măștile. În felul ăsta ajungem să uităm cine suntem de fapt și ce simțim cu adevărat, pe scurt ai zice ca devenim măștile pe care le purtăm.

Ana-Maria: Se pare că orice am face ajungem mereu la costuri, la ce efect, sau cât de puternic este efectul anumitor emoții, în interiorul nostru și în exteriorul nostru.

Oana Petrescu: Sigur. E o dinamică internă emoțională permanentă, ea e vie, dacă vreți să o vedem, ca sa zic așa.

Ana-Maria: Cât de real este sindromul impostorului și de fapt ce este, ce cauzează acest sentiment?

Oana Petrescu: Sindromul impostorului comprimă toate aspectele de care am vorbit mai devreme, măști, anxietate, sentimentul de valoare personală, nevoia de a fi altfel decât suntem.

Și el se referă la incapacitatea de a simți satisfacție în legătură cu un succes meritat, pentru că rațional înțelegem că succesul e meritul nostru. Dar dificultatea constă în incapacitatea de a ne bucura pe deplin de el. Așa că considerăm că rezultatele provin din abilitățile și din capacitățile noastre să ne atribuim realizările și eforturile personale. Considerăm că succesul se datorează norocului sau unor factori externi, cum se zice, Hai domnule ca am avut noroc! Am avut șansa, mi-a venit o idee așa, nici nu știu de unde, dar nu din mine. Mai mult ajungem să ne temem în permanență că vom fi demascați cumva, ne respingem competența. E un cerc vicios pentru că succesul obținut creează un ciclu continuu de îndoiala de sine, pentru că de fiecare dată când obținem un succes, devenim mai îngrijorați că ceilalți vor descoperi adevărul despre abilitățile noastre, că de fapt nu noi, șansa, norocul sau orice factori externi.

Așa că sindromul ăsta al impostorului cumva declanșează o lipsă constantă internă, între realizarea succesului și o evitare a demascării incompetenței. Și asta împiedică foarte mult atingerea potențialului.

Pe măsură ce dau răspunsul ăsta, cumva îmi vine și mie în minte întrebarea, și poate îți vine și ție în minte, Domnule dar de ce simțim asta? Că vorbeam mai devreme de dinamica internă, cum ajungem să simțim asta, în spatele înțelegerii raționale că succesul ni se datorează. Pentru că atunci când trăim sindromul ăsta al impostorului simțim, știm că e, că noi am scris lucrarea respectivă, știm că noi am dus la bun sfârșit activitatea respectivă. Rațional înțelegem dar emoțional se ascunde o încredere scăzută în sine, e resimțită o încredere scăzută în sine, o teamă de eșec, o teamă de a fi criticat sau judecat. Așa că bucuria reușitei, a succesului e în permanență umbrită de sentimente de rușine, de inadecvare, de autocritică și o suspiciune în legătură cu succesul. Ca și consecință ca să supraviețuim ca să zic așa, când trăim sentimentul ăsta așa chinuitor, apare o nevoie constantă de validări externe ca să ne simțim valoroși și admirați. Validări care totuși nu reușesc să elimine sentimentul de nesiguranță cu privire la propria valoare. Drept consecință, stima de sine nu e menținută și succesele nu produc satisfacție.

Atât femeile cât și bărbații, în egală măsură pot suferi sentimente de impostură, în special cei care au fost crescuți în familiile care au existat așteptări înalte cu privire la realizări și standarde de perfecțiune. Persoanele care au fost crescute într-un astfel de mediu par să creadă că părinții lor îi observă doar când vor excela. Și odată cu trecerea timpului acești oameni adesea se transformă în perfecționiști, pentru că perfecționismul e o trăsătură al acestui sindrom al impostorului, e un tip de comportament.

Ca să continui ideea cu privire la modul în care se formează acest sentiment de impostură aș face referire la niște scenarii cu privire la geneză, la geneza acestui sentiment care apare.

Primul scenariu e cel în care înțelegem că nu suntem, că nu putem fi apreciați pentru ceea ce suntem, ci doar pentru realizările noastre. Și cum se naște înțelegerea asta, cum se naște acest scenariu mental? Se naște din copilărie când am fost mai degrabă criticați, judecați, anulați în acțiunile noastre; mai mult decât văzuți, admirați și încurajați așa cum am fi avut nevoie ca sa ne formăm o încredere în sine. Încredere despre care vorbeam că lipsește în persoanele care suferă de acest sindrom. Treptat se dezvoltă un sentiment că nu putem fi niciodată suficient de buni pentru a primi aprecierea și iubirea celor față de care suntem atașați și se naște convingerea că doar dacă reușim, doar dacă suntem cei mai buni putem sa creăm o legatură cu celălalt și putem să obținem admirația, iubirea și acceptarea lor. Iarăși costul, că revenim la costuri, e ca orice reușită în viața de adult va fi asociată cu nevoia și speranța de a primi iubirea și admirația celuilalt. Așa că reușita și dorința de reușită nu e raportată la activitatea pe care o deprindem, la acțiunea pe care dorim să o punem, să o ducem la bun sfârșit. Motivația internă e una referitoare la dorința de a fi văzuți, de a fi validați și dacă nu primim lucrul acela nu mai simțim bucurie, nu mai simțim satisfacție că am reușit, deși reușita este evidentă, e foarte reală, e palpabilă.

Un alt scenariu e cel în care învățăm că beneficiem de apreciere, de atenție, de aprobare nu pentru ceea ce suntem noi ca persoana ci pentru ceea ce își doresc ceilalți de la noi. Deci dacă în prima faza suntem apreciați doar pentru realizările noastre nu și pentru ceea ce suntem, deci doar dacă suntem cei mai buni. De data asta învățăm, de asta simțim că noi suntem valoroși doar dacă ne comportăm și simțim într-un fel în care e dorit de ceilalți, care uneori poate fi diferit de cum ne dorim noi. Și asta, sentimentul ăsta se naște tot în copilărie, că de acolo pornim cu toții. În momentul în care nu ne-am simțit văzuți și iubiți pentru ceea ce am fost noi în realitate ci pentru ceea ce și-au dorit părinții să devenim, așa că am fost puși să jucăm un rol în care am fost distribuiți de către părinți și nu am fost lăsați să ne desfășurăm în mod spontan și natural propria personalitate. Așa că în disperarea de a merita dragostea și aprobarea, ne-am conformat și în timp am început să ne ascundem propriul fel de a fi, ca să ne protejăm, ca să ne menținem totuși relația de atașament sigură și să învățăm. Și am învățat să arătăm doar ceea ce a vrut părintele nostru să vadă, așa ca apropo de măști. Că devenim masca pe care o purtăm și aici devenim cineva care nu suntem cu adevărat și asta nu face decât să alimenteze acest sentiment de impostură.

Mă mai gândesc acum la un scenariu care apare la persoanele care provin din grupurile dezavantajate din punct de vedere social, acolo unde părinții pot refuza încurajarea pentru că ambițiile copiilor nu se potrivesc cu așteptările familiei. Așa că copiii în timp ajung să depășească și nivelul și așteptările familiilor lor de origine, dar atat de mult încât rămân cu un sentiment de insecuritate legat de succesul lor pentru ca nu e nimeni acolo care sa vadă cu adevărat valoarea. Ba mai mult, inconștient se naște și un sentiment de vinovăție pentru că intră în conflict cu sentimentul de apartenență la acea familie. Cu cât devi mai valoros și mai plin de succes, cu atât te îndepărtezi de limitele înțelegerii familiei de origine față de care ai un atașament veșnic ai zice. Așa că acești copii deveniți adulți se vor întreba mereu cât va dura succesul lor, nu? Cum vorbeam mai devreme, când o să fii demascat, iar pe lângă scenariile astea individuale pe care le jucăm, mai mult sau mai puțin sau deloc, fiecare în viața noastră, sentimentul imposturii eu cred ca e întreținut foarte mult și de un standard cultural. Pentru că cultura contemporană a dat naștere sindromului impostorului punând foarte mult accent pe perfecționism, pe statut de putere, pe competiție mult mai mult decât pe empatie, moderație, autenticitate, colaborare.

Cumva e nevoie să înțelegem și să facem pace așa cu noi pentru ca în mod inevitabil avem momente în viața în care eșuăm să ne atingem standardele. Dar e important să învățăm să ne acceptăm greșelile și să considerăm, să le considerăm elemente care nu pot lipsi din evoluția noastra.

Ana-Maria: Cum crezi ca ar avea efect acest sentiment în cadrul unui business al cărui proprietar este afectat de acest sindrom al impostorului?

Oana Petrescu: Persoanele care trăiesc așa un sentiment de impostură pot ajunge să își nemulțumească foarte mult organizațiile pe care culmea s-au straduit sa le mulțumească. Pentru că ei sunt foarte dornici să reușească își setează mereu obiective mărețe și devin adesea nerăbdători, foarte duri cu ei înșiși dar și cu cei din jur. În mediul de business cel mai periculos aspect este cel al efectului asupra calității procesului de luare a deciziilor pentru că executivi care se simt impostori se tem să aibă încredere în propria lor judecată.

Iar mai mult, dacă politica companiei nu tolerează greșelile, ivelul de anxietate crește și lucrul acesta e foarte paralizant pentru perfecționistul care trăiește o frică de eșec. Și lucrul ăsta ca un efect de boomerang are un impact negativ asupra organizației.

Mă gândesc totuși că prin natura lor, persoanele acestea sunt foarte greu de detectat pentru că etapele timpurii a unei cariere executive sunt favorabile unei performanțe ridicate, cu toate astea cei care conduc un bussines au nevoie să fie vigilenți la niște tipuri de comportamente, la niște simptome în rândul angajaților. Spuneam mai devreme că perfectionismul e un tip de comportament care poate reprezenta un simptom pentru acest sentiment de impostură pentru că persoanele perfectioniste își setează obiective înalte, nerealiste. Își fac mereu griji că nu sunt suficient de buni și mai mult, asta îl determină să-și impună un nou set de obiective cumva la fel de irealizabile. Când nu ating aceste obiective se confruntă cu gânduri și comportament autodistructive, ajung să se îndoiască de calitățile lor, de capacitățile lor, încep să aibă probleme de încredere în sine și își fac griji că nu sunt suficient de buni, ori lucrul ăsta nu are cum să nu influențeze până la urmă un business. Mai mult, persoanele perfecționiste chiar și când își ating țelurile se întreabă dacă nu cumva se putea mai bine. De-asta am spus că, cumva, sunt duri cu ei înșiși și inevitabil cu cei din jur. Adică dacă lucrurile chiar ajung să meargă bine și nu știu să creeze un moment în care te poți bucura de succes, întotdeauna e succesul nu e niciodată satisfăcător, totdeauna e loc de mai bine.

Și au pretenția să reușească ce și-au propus din prima încercare. Cumva sunt conduși de convingerea că în prezent nu sunt destul de buni, că ar putea sa fie mult mai buni dacă ar munci și mai mult. Din acest motiv perfecționismul îl transformă în workaholic, că am auzit deseori termenul ăsta de workaholic. Pentru că persoanele workaholice de fapt sunt așa, cum vorbeam mai devreme de lipsa de încredere și de nevoia de validare, sunt foarte mult dependente de validarea pe care o primesc în urma muncii și nu de munca în sine. De fapt ei se încarcă cu multă munca ca să acopere o lipsă a stimei de sine.

Deseori echilibrul dintre muncă și viață lipsește și de acest echilibru am vorbit mai devreme când menționăm factorii cu privire la anxietate pentru că dacă acest echilibru lipsește se naște anxietatea și de aici după cum am văzut e un efect al bulgarelui de zăpadă.

Tot ca simptom, în rândul angajaților, în mediul de business, e bine să fie observat și, comportamentul individualist. Și anume oamenii care consideră că a cere ajutorul e un eșec și refuză orice urmă de ajutor ca să își demonstreze valoarea. Cumva dau valoare unei activități doar când le realizează singuri, îmi vine sa întreb, îți sună cunoscut, Nu am nevoie de ajutorul nimănui! ? Sau atunci când simțim că avem, că atunci când am fost ajutați să atingem un scop, parcă nu simțim că am contribuit cu ceva.

Ba mai mult, și chiar și eu am fost în zona asta de tip de comportament, a persoanelor cu un comportament compulsiv de autoperfecționare. Îmi amintesc și acum cum mi-am luat 2 zile libere de concediu să fac un curs care nu doar că nu îmi folosea la job, costa și foarte mult, dar doar să simt că mai am o hârtie. Eu chiar râdeam la un moment dat că dacă aș putea să îmi vând diplomele aș trăi lejer până trebuie să îmi vină pensia. Asta la un moment dat m-a făcut să mă uit mai mult spre mine și să mă întreb ce e acolo. Pentru că nu era din realitatea imediat, dintr-o nevoie imediată ci era o tendință de a face nenumărate cursuri, traininguri, specializări, chiar dacă nu erau neapărat necesare.

Dar perfecțiunea, perfecționarea asta, nevoia asta de perfecționare atunci când e dusă la extrem începe să pară un fel de evitare a responsabilității și e bine să ne putem relaxa și să înțelegem că practica de multe ori ne poate învăța mai mult decât teoria. Și că putem să învățăm și în timp ce practicăm, și da, asta înseamnă să ne permitem să și greșim.

Cumva aici e cercul vicios în care sunt prinse persoanele cu comportamentul compulsiv de autoperfecționare că simt că nu sunt niciodată pregătiți să se apuce de o activitate dacă nu sunt puși la punct cu totul. Niciodată nu apucăm să învățăm tot, mereu vom fi predispuși greșelii, erorilor, important e să nu le facem în mod repetat și să le transformăm pană la urmă într-o oportunitate de învățare.

Ana-Maria: Din tot ce mi-ai povestit până acum, am impresia așa că în generația noastră sunt foarte mulți cu astfel de sentimente, poate prea mulți aș zice. Ai idee de ce suntem atât de mulți? Nu știu, e o coincidență sau poate fi altceva?

Oana Petrescu: Eu cred că dintotdeauna a existat sentimentul ăsta, doar că generația noastră, așa acum ai spus, pe lângă accesul la multitudinea de informații, are acces și la conștientizare, la a se întreba pe sine însuși ce e acolo? Și în felul acesta ajungem să se identifice originea și influența acestui tipar de gândire. În felul acesta ajungem să ne întrebăm și să ne exprimăm. Pentru că, înainte, dintotdeauna sentimentul asta a existat, doar că acum aș spune că ne permitem și ne dăm spațiu să-l vedem și să ni-l asumăm și să căutăm despre ce e vorba.

Ana-Maria: Și cum putem depăși astfel de gânduri, să revenim la lucruri mai frumoase?

Oana Petrescu:

Nu ne putem schimba, aș zice, cu citate motivaționale și uneori forța voinței nu e suficientă.

Aud foarte des oameni care spun că preferă să se ajute singuri, care mă întreabă dacă pot să le recomand o carte din care să învețe cum să se descurce.

Încurajez mereu mentalitatea, că pentru o schimbare e nevoie de o experiență în relație, de un celălalt împreună cu care să poată fi create noi tipare emoționale și relaționale.

Pentru că despre asta e vorba, nu? Sentimentul de impostură ajunge să aibă forma unui mod de a vedea relațiile și un mod de a te vedea pe tine însuți. Ca să schimbi ceva și să gestionezi, că mă întrebai vindecare sau gestionare, ca să ajungi să poți gestiona și să vindeci, în primul rând trebuie să conștientizezi cum funcționezi și ce efecte are asta asupra vieții tale și ulterior să îți creezi noi tipare emoționale și relaționale, funcționale de data asta, altele decât cele care le creează probleme. Și de ce spun că e nevoie de o experiență în relație? Pentru că până la urmă imaginea de sine, felul în care ne vedem pe noi înșine s-a format în urma unor experiențe relationare. La început cu părinții noștri, cum vorbeam mai devreme, copilărie, ulterior cu persoane din mediul social, nu ne-am născut cu sentimentul de impostură, nu? Mă întreb, ar fi și culmea, că nu e o boală genetică, e un sentiment care s-a format dintr-o relație, nu putem schimba ce nu înțelegem.

Așa că aș recomanda ca înainte să ne întrebăm cum să schimbăm, cum să vindecăm, cum să ne gestionăm sentimentele astea, mai bine ne întrebăm în primul rând de ce suntem așa cum suntem, de ce simțim așa cum simțim și ce simțim cu adevărat.

Și abia apoi să aflăm răspunsurile de care avem nevoie ca să fim pregătiți să schimbăm ceva în noi. Atât experiența mea cât și experiența colegilor mei de-a lungul timpului a arătat că intervențiile psihoterapeuților, lucru psihoterapeutic poate fi foarte eficient în schimbarea percepțiilor distorsionate cu privire la imaginea de sine. Pentru că până la urmă, dacă ar fi să reducem sentimentul ăsta de impostură la un cuvânt, la o singură expresie pe lângă ceea ce am vorbit noi acum, am putea să vorbim de o imagine de sine, așa ca un sentiment de valoare personală care e afectat.

--

Ana-Maria: Cum îți prioritizezi tu fericirea?

Oana Petrescu: Fericirea e un subiect așa de amplu, mi-e dificil să dau acum un răspuns cuprinzător și nici dacă m-aș strădui nu știu dacă aș reuși. Dar totuși ca să îți răspund, cred că am început să nu mai îmi prioritizez fericirea, pur și simplu o trăiesc în mod spontan. Am ajuns să mă bucur de lucrurile mărunte dar și de mari realizări; cumva ele îmi sunt combustibil pentru momentele care trăiesc dezamăgiri, frustrări, eșecuri, nemulțumiri, ca-n viața cotidiană.

Ana-Maria: S-a întâmplat ca și tu la un moment dat să trebuiască să îți gândești prioritățile din viața?

Oana Petrescu: Da, a fost un moment foarte important și memorabil, cel în care am devenit mamă. A fost resimțit de mine cel mai intens din punct de vedere al regândiri priorităților și mai ales că tot atunci am decis să-mi schimb meseria și să o iau de la zero din punct de vedere profesional.

Ana-Maria: Două evenimente foarte mari.

Oana Petrescu: Exact, știi cum e, nu vine niciodată singură. E vorba aia, Un moment dificil nu vine niciodată singur, tocmai așa să-ți dea un reset mental de care aveam nevoie uitându-mă acum în urmă. Și totuși momentul ăla a fost într-adevăr un moment de cotitură, a fost un moment în care a trebuit sa-mi regândesc prioritățile, să le înțeleg, să îmi dau seama cum mă simt și ulterior să pot să aleg ce a fost mai bine pentru mine în momentul ăla și pentru cei din jur.

Pentru că până la urmă asta înseamnă prioritizare. Pe lângă sensul cuvântului de ordonare, de structurare, prioritizare, eu simt că înseamnă alegeri și renunțări și când alegi să faci ceva, pierzi ce nu ai ales.

Da, asta e un sentiment frustrant. Da, putem să devenim anxioși.

Ana-Maria: Care crezi că ar fi diferența dintre avocații care și-au găsit fericirea în ceva anume față de avocații care încă o mai caută?

Oana Petrescu:

Cred că diferența o face busola internă, adică cât de mult simți că ceea ce faci în munca ta corespunde cu convingerile și cu valorile tale. Cred că asta e rețeta pe termen lung a satisfacției profesionale.

Ana-Maria: Ce carte te-a inspirat în alegerile pe care le-ai luat de până acum?

Oana Petrescu: Am o pasiune așa pentru cărți. Dacă o să avem ocazia să ne vedem și să vii în cabinetul meu ai zice ca bibilioteca e piesa de rezistență. Multe cărți m-au inspirat și sunt sigură că o să continue să mă inspire, dar e una care se potrivește cu ce am vorbit noi astăzi: Voi fi vreodată suficient de bună? E scrisă de autoarea Karyl McBride. E vorba despre relația noastră cu figurile de atașament, cu persoanele de care am depins și în îngrijirea noastră și în supraviețuirea noastră fizică și emoțională, experiență care a contribuit foarte mult la imaginea noastră de sine. Și aș face o legătură cu scenariul acela în care în copilărie am fost nevoiți să jucăm un rol, cel distribuit de părinți și în care am uitat cine suntem. Practic în cartea asta, Voi fi vreodată suficient de buna?, se vorbește despre lupta și dorința de a afla și a deveni cine ești tu și de a ieși din rolul acela în care părinții, dar fără a vorbi acuzator, pentru că și ei la rândul lor așa au știut, așa au învățat, că și ei au fost copii, și ei au învățat la rândul lor, de a ieși din acest rol și de a ne găsi propriul lor potrivit, de a nu mai duce în spate bagajele altora, ca să zic așa, și de a ne regăsi pe noi înșine.

Ana-Maria: Acum, spre final, aș vrea să te întreb dacă mai este ceva ce ai vrea să împărtășești cu noi și nu am întrebat eu poate?

Oana Petrescu: Întrebările mi-au plăcut foarte mult, mi se pare că au fost formulate în așa fel încât s-au legat foarte mult aceste subiecte, au ieșit unele din altele. Nu aș spune că aș mai avea ceva de adăugat. Desigur dacă ar fi fost să stăm la taclale, ca să zic așa, mai mult, cred că am fi aprofundat și mai mult anumite aspecte cu privire la subiectele pe care le-am vorbit astăzi.

Ce vreau eu să încurajez e că nu faptul că ne regăsim în lucrurile astea, cumva ar trebuie să ne dea de gândit și să ne sperie. Din contră, faptul că te-ai regăsit, faptul că mă regăsesc, faptul că cine ne ascultă la un moment dat se va regăsi, înseamnă că deja a început să se vadă și deja a început un drum spre de ce, acel de ce, ca să afle cum.

Ana-Maria: Și mie mi se pare fix același lucru, cu cât vorbești mai mult, cu atât îți dai seama mai mult ce se întâmplă și unde poți să lucrezi și unde ai mai avea de învățat despre tine. De aceea apreciez foarte mult acest fel de discuții și m-am bucurat foarte mult când ai acceptat invitația. De aceea îți mulțumesc foarte mult pentru tot ce ai împărtășit cu noi în seara asta.

Oana Petrescu: Cu mare drag, oricând. Sper să ne reauzim și să am prilejul să pot vorbi și să pot învăța în continuare despre natura umană. E foarte important și e foarte complexă, nu terminăm niciodată, asta așa într-o notă optimistă. Îți mulțumesc frumos, Ana, și sper să ne reauzim curând!

Distribuie mai departe :
Avoteca. Suntem o echipă entuziasmată care lucrează înspre îmbunătățirea serviciilor juridice, prin susținerea avocaților independenți. Urmărim să schimbăm modul în care oamenii accesează, comunică și caută profesioniști din domeniul juridic, redefinind în mod eficient relațiile avocat-client. Prin platforma Avoteca, avocații își pot mări portofoliul de clienți, iar cei în căutare de servicii juridice au acces nelimitat la profesioniști specializați pe problema lor. Ai nevoie de un avocat? Ești avocat și vrei să îți crești clientela? Hai pe platforma Avoteca ca să afli mai multe: https://avoteca.com