#12 Iulia Georgescu, Notar Public - Despre clișee, poveștile din spatele cazurilor și mișcarea Zero Waste

Acest episod a fost o curiozitate poate personală. Însă, știu că suntem mai mulți acolo; mulți care și-ar dori să știe ce se întâmplă dincolo de ușile închise ale camerelor cabinetului notarial și care sunt provocările zilnice dintr-o asemenea profesie.

Trecând peste stigmatul notarului care doar "face bani și semnează niște hârtii", am descoperit în Iulia un om care pune suflet în activitățile sale profesionale, ce dovedește un simț al responsabilității demn de urmat și se implică în numeroase proiecte umanitare în afara orelor de program.

Printre cele de mai sus, am mai discutat cu Iulia și despre:

• Cât de mult se îmbină profesia de notar cu psihologia

• Cu ce cazuri marcante pleacă acasă un notar la final de program

• Despre mișcarea Zero Waste

• Cum a ajuns să îi placă acum chimia, deși în liceu nu se lipea deloc

Iulia Georgescu este notar public din 2011 și ONG-ist, voluntar și inițiator de proiecte din 2001. Crede în echilibru și în faptul că alegerile noastre ne fac ceea ce suntem. Crede că educația este motorul care poate împinge societatea spre mai bine.

Iulia lucrează cu oameni și are răbdare cu poveștile lor. (Re)descoperă zilnic dreptul civil și nebănuitele lui interepretări. Tot ce ține de activitatea notarială vine cu provocări constante. Așa nu se oprește din învățat. Se simte bine între tinerii pe care îi îndrumă spre activități extra-școlare în Curtea de Argeș sau unde ține traininguri și ateliere de educație civică, juridică și de mediu prin organizația pe care o conduce, GHEPart.

Transciere

Ana-Maria: Povestește-ne puțin despre tine. Cum ai ajuns notar public? De ce acestă cale profesională? Și cum decurge o zi la birou la tine acum?

Iulia Georgescu: Uau! Câte întrebări dintr-un foc. Știi cum se zice despre copii și despre animăluțe că ei te aleg pe tine? Similar mi s-a întâmplat și mie cu profesia. După facultate am fost pe la mai multe interviuri. Mă rog, cred că în vacanța dintre anul trei si anul patru, când era așa o frenezie să ne găsim calea, ca și cum facultatea de drept era doar parțial calea, am mers la mai multe interviuri la firmele de avocatură de consultanță din București. În fine, am fost selectată și am rămas acolo să muncesc pe perioada verii. Teoretic trebuia să fie practică dar nu, a fost muncă efectiv și am înțeles un pic cu ce se mănâncă domeniul ăsta care mi-a plăcut foarte mult, legat de ceea ce făceam efectiv. Însă am fost foarte dezamăgită de modul în care se face și de programul de lucru și de cum se pune problema de program de lucru vs restul vieții tale.

Ana-Maria: Dacă mai există...

Iulia Georgescu: Păi cam asta era problema atunci, eu fiind îndrăgostită de munți și de natură, simțeam că nu e calea pentru mine. Deși îmi plăcea, mi se părea că genul acela de job naște niște frustrări în orice om, nu doar în cei iubitori de munți și de natură, care se răsfrângeau asupra relațiilor interpersonale. Până la urmă dacă noi nu suntem ok în relațiile noastre, de ce să rămânem într-un job care are aceste hibe. Atunci într-un moment de răscruce am zis, Eu plec din țară, așa ceva nu e ok, nu vreau! Poate la alții umblă câini cu covrigi în coadă.

Ca să găsesc ceva mai bun am plecat în Scoția, am aplicat la un master de Drept International Privat. Am plecat la mai multe facultăți, erau mai multe domenii. Mă interesa și Comercialul Intern, Dreptul Comerțului International cum e la noi, și Internațional Privat. Până la urmă am rămas la Internațional Privat la Aberdeen, am zis pas la Glasgow și Dundee. Acolo a trebuit să îmi iau viața în propriile mâini, să vorbesc engleza 99% din timp, să trăiesc sentimentul ăla că îmi e dor de limba română și tot ce i se întâmplă unui mic imigrant. Era perioada în care aveai nevoie de permis de muncă, lucru care a îngreunat pentru mine puțin situația. Am aplicat, mi-au cerut documente suplimentare; până la urmă nu am reușit să obțin permisul de muncă.

A trebuit să mă gândesc ce vreau, așa că cea mai la îndemână opțiune era să mă întorc în țară dar nici aici nu știam ce să fac. Cumva s-a nimerit să fiu întrebată dacă vreau să dau admitere în profesia asta și am zis, Hai să vedem! Dacă nu îmi place peste doi, trei ani lasă că fac eu altceva, nu e problemă. Așa am ajuns să dau admitere și să fac stagiatura. După trei ani de stagiatură, trebuia sa fie doi dar examenul de definitivat nu a fost organizat în anul care trebuia și am ajuns la trei, am ajuns notar definitiv. Deci a fost o cale ocolită, nu am ales eu chestiunea asta. Știam cu ce se mănâncă, făcusem practică de câteva ori, mi se părea interesant, dar nu eram sigură, nu îi puteam spune chemare sau că aș vrea să fac lucrul ăsta. Perspectiva s-a modificat un pic după ce vezi că la alții nu umblă câinii cu covrigi în coadă.

Ana-Maria: Știi cum ți s-a schimbat perspectiva asupra pofesiei după tot acest parcurs?

Iulia Georgescu: Cred că eram și eu virusată cu stereotipul acela că notarii sunt oameni care semnează și iau bani și că e un loc de muncă plictisitor. Lucrurile s-au dovedit foarte diferite de perspectiva asta; responsabilitățiile sunt foarte mari pentru orice semnătură. În afară de legalizări de copii unde trebuie să mă asigur că a fost un original care a fost fotocopiat, la toate celelalte acte și proceduri notariale, semnătura mea înseamnă o responsabilitate în fața legii civile, penale și răspundere administrativă, evident. E un domeniu care presupune foarte multă stăpânire de sine și nici plictisitor nu este pentru că deși învățăm în facultate și pentru examene de admitere în profesie, realitatea e foarte diferită pentru că oamenii vor niște tranzacții dacă s-ar putea și un pic pe roz, și un pic pe negru și ceva galben acolo și tu nu ai învățat în faculate decât tranzacțiile albastre și verzi, dacă aș putea să fac o paralelă pentru non-juriști.

Ana-Maria: Ce ai recomanda acum unui tânăr care ar dori să urmeze acestă profesie?

Iulia Georgescu: Nici nu știu dacă aș recomanda unui tânăr care să urmeze profesia sau unui tânăr care termină liceul; i-aș recomanda să se ducă să călătorească așa o vreme și apoi să își dea seama ce vrea cu adevărat pentru că facultațiile la noi nu se aleg în urma unei orientări profesionale care să arate la ce suntem buni și ce putem noi face, iar în timpul facultății i-aș recomanda, dacă cineva ajunge la drept, să facă practică pe bune în toate ariile dreptului astfel încât să înțeleagă. Și evident dacă e interesat de chestiunea asta și într-un birou notarial, dar nu în ideea în care, Vreau să mă duc să mă fac notar ca să mă îmbogățesc, se muncește puțin și se câștigă mulți bani. Adică în profesia asta trebuie să îți placă să lucrezi cu oamenii și să accepți provocările acestui lucru cu oamenii. Ei nu spun întotdeana că e totul frumos, să ne mulțumim, ne urăm de sănătate și am încheiat tranzacția. E o chestiune de finețe acest lucru cu oamenii în aspecte ce țin si de patrimoniu dar și de viața lor privată pentru că ajungem evident și în zona asta.

Ana-Maria: Cum diferă atunci, din puctul tău de vedere, profesia de notar față de profesia de avocat? Care e diferența majoră?

Iulia Georgescu: Cred că în primul rând trebuie să ne referim la interesul pe care îl ocrotește, să zic. Avocatul e al unei părți, notarul este partea echilibrată dintre două părți, care evident pot să vină fiecare cu avocatul ei la o tranzacție. Mi se pare că asta e chestiunea esențială; notarul e aici să fie un soi de omul cu balanță în timp ce avocatul încearcă să maximizeze interesele uneia dintre părți, după părerea mea, chestiune evidentă. Apoi și modul unde își exercită profesia, pentru că noi suntem la birou și rare ori, în cazuri excepționale în deplasare și avem o anumită limitare teritorială pentru deplasări și pentru anumite proceduri, cum ar fi divorțul, procedura succesorală. În schimb avocatul chiar dacă este în Baroul București, poate să își desfășoare activitatea oriunde pe teritoriul României; și de esența profesiei cred că e reprezentarea în instanță. Mai nou avem și această avocatură de consultanță care e așa un fel de consiliere, din ce am înțeles eu, fiind acolo în mediul respectiv.

Ana-Maria: Și ce înseamnă pentru tine atunci cazurile care îți intră pe ușă? Cum le percepi tu, dacă nu doar ca pe niște cazuri?

Iulia Georgescu: Le percep ca pe niște spețe, ceea ce și sunt, numai că îmi dau seama că trebuie să găsesc modalitatea juridică cea mai potrivită pentu clienți. Dacă e vorba de o chestiune unilaterală, să văd care e figura care li se potrivește, și dacă e vorba de un contract, atât să mediez interesele părților astfel încât să existe echilibru între prestații și echilibru între drepturi și obligații, evident, dar și să ajung la ceea ce își doresc ei pentru că uneori ce își doresc ei poate fi transpus juridic, uneori nu poate fi și trebuie să îmi dau seama cât de sincer pot să le spun lucrurile astea, cât de diplomată trebuie să fiu să nu rănesc anumite lucruri. Sunt chestiuni și de familie, unde oamenii nu înțeleg de exemplu că dacă unul dintre copii s-a implicat mai mult în viața efectivă a părințiilor, nu are drepturile integrale asupra moștenirii, este egal cu ceilalți descendenți ai defunctului. Și chestiunea asta este una delicată la care m-am gandit acum pentru că fix astăzi am avut o speță de genul acesta. Atunci pentru mine e așa cum am mai spus uneori, un job de judecător de pace care trebuie să ajungă la un act care să fie cea mai înaltă măsură a priceperii lui și să transpună interesele părților, exprimate în limbaj colocvial dintr-un limbaj juridic, pe care el mai apoi să îl poată înțelege.

Ana-Maria: Ai avut cazuri care te-au marcat, care ți-au rămas cumva în minte când ai plecat acasă?

Iulia Georgescu: Da, îmi rămân cazuri în minte, confruntându-mă cu două chestiuni sensibile în activitate: divorțurile și succesiunile, aflu tot felul de povești pe care nu știu dacă mi le-aș dori să le aflu, dar oamenii vin la notar și vor să fie ascultați; e ca la psiholog, nu vin doar cu problema lor juridică, vin și cu toată încărcătura emoțională care face parte din problema juridică. De la care notarul trebuie să filtreze ce e relevant din punct de vedere juridic și ce ar trebui să se disipeze; dar mai rămân încă în mintea mea. Am avut divorțuri cu destul de multă încărcătură, când au copii minori și noi trebuie să îi ascultăm pe cei peste 10 ani. Trebuie să îi ascultăm, cam atât zice legea, nu și ce facem cu opinia lor, cum îi ascultăm, de ce îi ascultăm, cât de pregătiți suntem pentru a asculta minorii, de ce e nevoie să fie ascultați minorii în prezența părinților, după cum zice legea. Și la fel și la succesiuni, aflu detalii despre decese care îmi rămân în minte. Chiar de curând am aflat despre un fost client de al nostru care a decedat subit și neașteptat, tocmai făcuse niște tranzacții în ideea de a se proteja de un eventual deces, și asta a fost așa surprinzător. Iar la un an sau doi a venit soția să ne spună că a decedat și că vrea să deschidă procedura succesorală; soția care a rămas cu trei copii minori în grijă. Sunt povești de viață care îți rămân în minte, unele te fac să apreciezi mai mult ceea ce ai, să apreciezi prezentul evident.

Ana-Maria: Cum gestionezi aceste situații din punct de vedere personal? Ai anumite activități cu care te relaxezi sau pe care le faci în timpul liber ca să îți mai iei mintea de la aceste spețe?

IIulia Georgescu: Da, îmi place să mă deconectez mergând pe munte, mergând cu bicicleta, în general alergând, făcând sport. Sportul e așa un dătător de senzații pozitive și un loc unde ești tu cu tine. Avem nevoie de un moment în care să punem mintea pe hold și pentru mine pe munte e locul ăla și e important și că acolo nu e semnal. Te deconectezi și voit pentru că nu mai poți să fii la curent cu ce se întâmplă în lumea de jos, de la baza muntelui.

Ana-Maria: Cât de mult, că vorbeai de psihologie, se îmbină această profesie a notarului cu psihologia?

Iulia Georgescu: Nu știu dacă se îmbină neaparat, dar mi se pare că ar trebui să ai niște cunoștiințe ca notar pentru a știi cum să abordezi anumite chestiuni delicate, pentru a știi cum să pui tu de la tine niște probleme delicate astfel încât oamenii să înțeleagă exact consecințele acțiunilor lor. Și la fel, uite exemplul pe care l-am dat mai devreme cu ascultarea minorilor, ar trebui să ai niște noțiuni despre cum se vorbește cu un copil, lucruri pe care din păcate nu le învățăm. Ca și în profesia de avocat sunt lucruri de viață pe care ar trebui să le știm în profesia noastră, dar la care nu ajungem decât cu experiență, citind, văzând tot felul de youtuberi; eu sunt abonată la niște canale de youtube, ascult podcasturi, merg la evenimente tocmai ca să înțeleg un pic cum funcționează creierul, cum functionează emoțiile. Și evident, chiar dacă nu e strict legată de psihologie, comunicarea este un aspect important; cum comunicăm ceea ce vrem să spunem astfel încât oamenii să înțeleagă ceea ce vrem. Așa că îmbinarea asta cred că o facem fiecare cum știe mai bine, nu există ceva prestabilit. Dar mi-ar plăcea să fie, mi-ar plăcea să existe pentru că am tot auzit de la clienți care se declarau mulțumiți cumva că le-am explicat pe înțelesul lor, că nu au fost repeziți, că ar fi avut experiențe neplăcute și atunci mi se pare important să știm cum să abordăm lucrurile.

Apropo de subiecte delicate, oamenii tot vin, de obicei părinți cu copii și discută despre eventualitatea decesului. Te afli cu o persoană în față și trebuie să discuți depre cum o să fie când persoana respectivă va fi decedată. Și e un aspect care sună un pic ciudat, un pic de speriat, dar trebuie să îmi găsesc foarte bine cuvintele să nu rănesc pe nimeni.

Ana-Maria: Despre proiecte personale, cât de importante sunt acestea pentru tine?

Iulia Georgescu: Sunt importante în ideea în care cel puțin marea lor parte se referă la educție. E dorința pe care am avut-o de când m-am întors din Scoția: mi-am dorit să pot să aduc o schimbare în România; mi s-a părut că contribuția mea e mult mai importantă aici față de acolo, unde acțiunile cu impact deja se crează, sistemul educațional e foarte bun, oamenii sunt obișnuiți să facă voluntariat. Atunci am venit în România cu ideile astea și de când m-am întors tot activez în domeniul ONG.

Coordonez un proiect național de educație juridică împreună cu colegii noștrii din Leaders for justice. Pe lângă asta, în Curtea de Argeș unde locuiesc, conduc un ONG care face activități de educație și de dezvoltare; curând deschidem un centru de tineret, primul centru de tineret din Curtea de Argeș, ca o alternativă la timpul liber petrecut fără discernământ, să spun așa. O să avem tot soiul de traininguri, de ateliere, de întâlniri pentu tineri în principal. Vrem să îl facem ca un hub comunitar unde oamenii cu vederi similare se pot întâlni să discute diverse aspecte civice; o să poriectăm și filme, proiectăm deja de câțiva ani filme și în aer liber si indoor. Acum suntem parte dintr-un festival internațional de film documentar și lunar avem proiectări de film docmentar urmate de dezbateri. Cumva acolo mă hrănesc, că m-ai întrebat cât de importante sunt.

Știu că prin toate aceste inițiative impactul pe care îl am asupra societății e mai mare decât ce fac la birou. La birou impactul e asupra unor persoane individual determinate care îmi calcă ușa biroului și vin cu o problemă și pleacă cu situația rezolvată. În ceea ce privește educația, e un efort continuu și îmi place că pot să le spun viitorilor mei copii că am făcut ceva pentru ca țara lor să fie un pic mai vindecată de rănile care o bântuie acum.

Ana-Maria: Știu că îmi vorbeai la un moment dat despre mișcarea zero waste. De când ai început să cauți despre ea sau să încerci să o implementezi și cum merge?

Iulia Georgescu: Zero waste este o mișcare, cum ai spus tu, eu aș zice și o călătorie către o viață cu un impact cât mai mic asupra mediului în orice ai măsura asta. Adică să schimbăm perspectiva de la Eu am... la Eu sunt...; Eu am lucruri vs eu sunt bucuros, fericit, aici, prezent/prezentă etcetera. Se referă în principal la a produce cât mai puțin gunoi, cât mai puține emisii și așa mai departe. Și la mine a început cum începe, cred că la majoritatea, în ideea de a recicla tot ce se poate recicla de pe vremea când eram în facultate și locuiam în București. În Scoția am aprofundat asta și am văzut cum fac ei compost; în anul 2010 faceau deja compost de la gospodării cu care îngrășau plantațiile orașului de flori și ceva legume pe care le aveau, lucru care mi s-a părut extraordinar de inteligent. La noi nici până în ziua de astăzi nu se face așa ceva la nivelul unei municipalități, nici la nivelul fiecărei gospodării.

Întorcându-mă în țară am tot căutat resurse, soluții cu reciclarea, până când am ajuns la un punct unde tot citind și văzând, ascultând oameni, podcasturi, interviuri mi-am dat seama că de fapt nu facem cu această reciclare decât că hrănim un lanț care sporește din nou consumerismul; pentu că din peturi faci un tricou, tricou care ajunge la rândul lui într-un lanț de magazine și va fi ulterior achiziționat și atunci inspirăm oamenii să cumpere și mai mult și mai mult, consumând la rândul ei, această operațiune, din nou resurse, pentru că și reciclarea consumă. Și atunci îți dai seama că de fapt tot ducând lucrurile la acest nivel, nu ieși din rotiță practic, ești tot hamsterul care se învârte și crează, lasă în urmă lucruri care fac rău planetei. Și atunci zero waste îți propune să consumi de aproape, cât mai de apropape, să preferi fructe, legume, semințe, nuci și așa mai departe, vrac, să reduci consumul de alimente de proveniență animală și tot așa.

Am reușit să reduc cantitatea de gunoi destul de mult în ultimul an. Fac singură niște produse de igienă, pe unele le cumpăr de la persoane care le fac și le ambalează fie în hârtie, fie deloc, în incercarea de a lăsa cât mai puțin în urmă și de a aprecia ceea ce avem pentru că mi se pare că nu mai avem mult să respirăm plastic. De fapt stai că în Paris, citisem la un moment dat, cad 10 tone, cred ca pe zi sau pe săptămână, 10 tone de microplastic. Uneori avem senzația că dacă ducem pungile la reciclat e totul în regulă și gata am scăpat de gunoiul din casă; l-am dus la reciclat, ne-am făcut treaba, e ok. Dar și la reciclat, este incinerat, că nu se reciclează decât o proporție foarte mică, dacă e incinerat eliberează niște particule foarte toxice, dacă nu, ajunge în aer, apă, sol și se descompune în niște microorganisme. S-au descoperit microorganismele astea, gen microplastic și în Alpi la vreo 3600 m altitudine. Lucru care ne dă de gândit un pic, că de fapt trebuie să ne reducem un pic consumul și să ne mutăm perspectiva, cum am zis de la Eu am... la Eu sunt...

Ana-Maria: Bun, acum că am ajuns și la întrebările finale, aș vrea să ne spui ce carte te-a marcat pe tine sau te-a motivat în carieră, în viața personală.

Iulia Georgescu: Cred că în viața personală nici nu știu dacă pot să își zic o carte, o să îți zic mai multe: sunt cărțile lui Eric-Emmanuel Schmitt pentru că răspândesc atâta emoție și au atâta element de imprevizibil încât îți dai seama că de fapt sunt scrieri din viață. Uneori ai senzația că nu se pot întâmpla cum scrie în carte, dar Eric-Emmanuel Schmitt te convinge că sunt lucruri din viață și apoi trăind vezi că elementele astea de imprevizibili sau de predestinat uneori pot să apară. Mi-a plăcut foarte mult de la el Oscar și tanti roz care e bine cunoscut, apoi din prozele lui scurte Visătoarea din Ostende și Cea mai frumoasă carte din lume; o perspectivă interesantă mi-a oferit-o Pe când eram o operă de artă, apropo de epoca consumerismului, asta e așa cumva revelatoare, legat de artă mai mult dar poate să îți pună întrebări mai complexe.

Îmi plac mult și cărțile de călătorie și astea mă inspiră. Am citit de curând Trei săptămâni în Anzi a lui Marius Chivu. În materie profesională, cred că nu am de notari faimoși care să fi scris; am citit cărți de leadership și îmi mai plac și cărțile din seria inteligență emoțională, în zona asta unde înțelegem cum funcționăm. Și cărțile legate de dezvoltarea noatră profesională și extraprofesională, de exemplu e o carte care se numește Busy de Tony Crabbe: de ce suntem tot timpul ocupați și practic ce spune el e că nu organizarea mai bună e soluția ci găsirea unor modalități prin care să ne ocupăm timpul cu mai puține lucruri. Da, asta ar fi soluția magică și încerc să ajung la un zen legat de chestiunea asta că na, e dificil de împletit un job full time cu niște joburi part-time în voluntariat.

Ana-Maria: La ce nu te consideri că ești foarte bună?

Iulia Georgescu: Mă gândeam acum, aș fi vrut să îți spun chestiuni tehnice, dar am terminat profil de matematică-informatică intensiv și mi-au plăcut foarte mult materiile reale așa că nu îmi dau seama dacă pot să le pun pe ele în calcul. Chimia nu m-a atras, nu mi-a placut decât prin clasa a 7-a cred, după aceea am pierdut filmul. Dar acum făcându-mi singură pasta de dinți, deodorantul, experimentând cu diverse combinații cu materiale cât mai prietenoase cu mediul pentru igienă, am descoperit o chimie practică care îmi place, așa că na, cred ca de fapt dacă vrem să fim buni la ceva ar trebui să ne propunem să facem chestiunea aia și cu perseverență, cumva ajungem. Nu cred că e ceva la care să nu fi bun fără să îți fi dorit să faci lucru ăla.

Ana-Maria: Ce cale profesională crezi că ai fi urmat dacă nu ai fi fost unde ești astăzi?

Iulia Georgescu: Uau! În prezent descopăr foarte multe ONGuri self sustainable în care oamenii sunt salariați, au granturi care le asigură salariile și cumva îmi place mult chestiunea asta. Când am terminat noi facultatea încă era ceva necunoscut, tabu poate, pentru că ONGurile cu care aveam eu contact aveau numai voluntari, nu era nimeni angajat. Cred că asta ar fi fost o cale, dacă nu ceva ce mi-am descoperit pe parcurs: o vocație pedagogică. Îmi place foarte mult partea asta, dar în zona de non-formal; nu știu dacă în sistemul de învățământ m-aș fi potrivit cumva. Ceva care să presupună lucrul cu oamenii, în orice caz.