#10 Adi Neculiță, Polițist Criminalist - Despre cum alegerile noastre de zi cu zi ne influențează păstrarea echilibrului în Viață

Pe fundalul unei imagini scorojite ale poliției române, Adi aduce un suflu nou, o dovadă că se poate și altfel, deși nu e cel mai comod lucru de făcut întotdeauna. În acest noi episod, Adi ne vorbește nu doar despre incomoditățile de la locul de muncă pe care le depășește cu pozitivism și un zâmbet în fiecare dimineață. El ne aduce mai aproape de familia sa, ne împărtășește pasiunile comune pe care le are împreună cu Adelina, soția lui, dar și pasiunile care îi diferențiază atât cât să-i aducă și mai aproape. În plus, Adi ne-a dezvăluit și câteva dintre obiceiurile pe care le are pentru a nu aduce acasă problemele de la serviciu și pentru a-și menține relațiile de familie și cuplu cât mai sănătoase. Iar când lucrezi în cadrul poliției, nu este chiar cel mai simplu lucru de îndeplinit.

Adi Neculiță este politist criminalist, fiind managerul unei echipe de 8 criminaliști care cercetează infracțiunile din cartierul Colentina-Bucuresti, sunt pasionat de aventură, precum, sporturile extreme și călătoriile pe cont propriu, dar și de tehnica fotografică. De mic i-a plăcut sa fie înconjurat de oameni, motiv pentru care a ales un liceu cu internet unde permanent a fost înconjurat de cel puțin 3-4 colegi. Se simte un intraprenor în tot sistemul de Politie, iar rezultatele obținute împreună cu ceilalți colegi din echipă vin cu implicarea și conștientizarea importanței fiecărui membru al echipei.

Adi este, de asemenea, implicat și în proiecte de voluntariat de la 14 ani și crede că activitățile de voluntariat care nu aduc un beneficiu directe l-au ajutat mai mult decât orice suma de bani, experienta acumulată reușind sa îi dea încredere în propriile decizii și în modul de comunicare cu ceilalți membrii ai echipei pe care o conduc. Profită de fiecare perioadă liberă pentru a descoperi fie noi zone ale Bucureștiului, fie ale României, având o hartă a României marcată cu toate drumurile pe unde a trecut, încercând de fiecare dată să se întoarcă pe un alt traseu decât cel inițial.

Transciere

Ana-Maria: Astăzi vom discuta cu Adi Neculiță - polițist criminalist și de asemenea managerul unei echipe de opt criminaliști ce cercetează infracțiunile din cartierul Colentina din București. Adi este pasionat de aventură precum sporturi extreme sau călătorii pe cont propriu, dar și de tehnica fotografică. Însă despre toate acestea o să vă povestească el mai multe în minutele următoare.

Adi Neculiță: Cred că nu am pornit de la ideea de a ajunge ofițer de poliție, ci de a fi polițist. Nu cred că atunci când suntem mici ne gândim de foarte multe ori și spunem, Vreau să ajung ofițer de poliție. Nu, ne gândim că unii vor să ajungă piloți, alții vor să ajungă medici, alții vor să ajungă polițiști. Și nebunia cu poliția a început undeva în clasa a 7-a, clasa a 8-a când am aflat despre un liceu care era un liceu militar de poliție. Suna așa a fantezie, ca basm: Liceul militar de poliție; și militari și poliție. La vremea respectivă, prin anii 2001-2002 deja se discuta despre demilitarizarea poliției. Și am zis că e ceva ce trebuie să încerc, mi-ar plăcea să fac lucrul ăsta, și mai ales că nu era în orașul meu și era la 40 km distanță de casă. Deja mă vedeam departe de părinți, independent, singur și asta a fost ceea ce m-a atras pentru început în poliție. Am fost apoi patru ani într-un liceu în care eram înconjurat de alți 400 de băieți viitori polițiști sau nu; pentru că pe parcurs o parte se mai răzgândeau și își dădeau seama că meseria asta nu e ceea ce le place lor să facă.

Eram încurajați să facem ceea ce ne place. De aceea au fost colegi care la probele sportive pentru Academie sau pentru Școala de subofițeri, pentru că eram obligați să dăm admiterea pentru concurs, fie săreau cu spatele la săritura în lungime de pe loc, fie alergau cu spatele, fie se împiedicau prin ochii părinților și cădeau și nu mai treceau probele. Pentru că simțeau că nu le mai trebuie. Eu nu am fost în această situație și din contra am simțit pe parcurs ce treceau anii că asta e direcția în care vreau să mă îndrept, că lucrurile se pot îndrepta.

Pentru că de multe ori am văzut prin practici încă de la 15-16 ani; în perioada liceului am avut ocazia să fac practică atât în orașul meu natal unde mergeam timp de două luni pe an cu polițiștii din oraș în patrulare. Și mă întâlneam cu foști colegi de clasa generală care acum se uitau acum la mine cu admirație unii, alții se uitau suspect, Ce s-a întâmplat? Dacă trebuie să mai vorbească sau nu cu mine... Și de aici lucrurile au evoluat, să zic așa. După perioada de liceu a urmat admiterea și ulterior perioada Academiei unde în perioada Academiei am descoperit ramura pe care mi-am ales-o, criminalistică, și de aici lucrurile au evoluat doar în direcția criminalisticii fiind un domeniu foarte nișat. Intrăm pe o linie foarte specializată unde am avut ocazia să lucrez atât în partea de laborator, în partea de expertiză și constatare balistică, cât și traseologică. Iar în ultimii patru ani am trecut în partea de cercetare la fața locului coordonând o echipă de polițiști criminaliști care merg în teren și cercetează infracțiunile care se petrec pe raza a trei cartiere din Sectorul 2 din București.

Ana-Maria: Cât timp ți-a luat să ajungi să fii managerul unei echipe întregi?

Adi Neculiță: Până la ajunge manager, pentru început mi-a luat trei luni. Cred că a fost o situație de context. Terminasem Academia de Poliție, eram la Structura centrală din București, Structura criminalistică centrală , la o structură subordonată din cadrul Brigăzii rutiere. Polițistul care coordona acea activitate a fost promovat într-o altă funcție, funcția lui a rămas goală. Și pentru că la momentul respectiv nimeni nu și-a dorit să fie repartizat acolo, deși erau încurajați să treacă într-o poziție de coordonare; era o poziție de management, dar care presupunea doar răspunderea. Atunci oamenii mai cu experiență spuneau, Nu mulțumesc! Nu îmi doresc doar răspunderea. Au ajuns să se uite la cei care terminaseră școala în urmă cu trei luni.

Atunci am avut norocul să fiu întrebat și normal că după ce m-am gândit nu foarte mult, am zis, Da, e o șansă, e o oportunitate și eu m-aș bucura foarte mult să încerc această activitate. Mai ales că veneam după o experiență de trei ani în programe de leadership în cadrul fundației Leaders, unde am avut ocazia să particip la mai bine de 15 activități, programe, seminarii, traininguri și conferințe, pe perioada Academiei. Acum aveam oportunitatea să pun în practică lucruri pe care ziceam eu că le-am învățat, până atunci. Și cam așa a fost prima experiență a mea de conducere în Poliție. Acolo am rămas timp de un an de zile până când s-a reorganizat Poliția Română și funcția respectivă a fost mărită, astfel încât pe ea s-a organizat un concurs. Concurs la care nu puteam să mă înscriu pentru că eram mult prea tânăr și nu aveam experiența necesară de vechime în cadrul Ministerului la momentul respectiv.

Ana-Maria: Cum arată acum o zi din viața ta la muncă?

Adi Neculiță: Acum, o zi din viața mea la muncă, dacă ar fi să vorbim despre ziua de astăzi: undeva în jur de ora 06:30 AM am primit un telefon că s-a petrecut un furt dintr-o societate comercială; s-au furat mai multe pachete de țigări, chiar baxuri întregi. Și unul dintre colegii mei care trebuia să meargă la cercetare la fața locului acolo, era deja angrenat într-o altă activitate, undeva în afara Bucureștiului și nu se putea deplasa să facă cercetarea acolo. În acel moment m-am trezit, m-am dus repede și m-am spălat pe ochi, am plecat bucuros către birou; pentru că pot spune că nu au fost situații până acum când să plec trist la o cercetare. Merg cu gândul că la finalul activităților sunt șanse mult mai multe decât la început să putem identifica autorii și victimele ca ei să își poată recupera prejudiciul sau să cunoască autorul, să fie identificat. Munca noastră de combatere are și un mare factor de prevenție, noi făcând de foarte multe ori prevenția prin combatere, dacă pot spune așa. Prevenția nu e doar a face înainte să se petreacă, ci efectul nostru, al criminalisticii de a identifica lucruri și persoane sau fapte după ce s-au petrecut, pe baza probelor și punând experiența pe care o avem fiecare dintre noi, la bătaie.

Ana-Maria: Pare totuși o viață profesională destul de intensă. Cum reușești să îți menții echilibrul între viața profesională și cea de familie?

Adi Neculiță: Pot spune că nu e așa în fiecare zi. Programul normal pe care îl am în cadrul biroului pe care îl coordonez e un program de la 08 AM, până în jurul orei 04-05 PM. Unde pe parcursul zilei desfășor activități fie de management, fie de execuție - în momentul în care întocmesc rapoarte de constatare criminalistică, fie în momentul în care desfășor alte activități administrative la nivelul Unității din care fac parte. Legat de viața de familie sunt, pot spune, norocos pentru că am reușit să întâlnesc persoana pe care o iubesc și alături de care sunt încă de la vârsta de 16 ani. Deja suntem împreună de 16 ani, avem jumătate de viață împreună și lucrul ăsta ne-a făcut să creștem împreună, acum fiind și soția mea, Adelina. Am crescut împreună, ne-am dezvoltat și am început să ne cunoaștem fiecare atât de bine încât ne înțelegem de cele mai multe ori care ne sunt prioritățile la momentul respectiv, discutăm foarte mult despre ceea ce vom face în viitor, ceea ce facem împreună. Înțelegem că avem cariere diferite amândoi, dar în același timp ne și susținem reciproc. Nu sunt toate zilele la fel, nu ne place monotonia.

Cred că în toți anii aceștia succesul unei relații în cazul nostru a fost tocmai plăcerea de a schimba lucrurile și de a experimenta tot felul de activități, de experiențe. Fie în călătorii pentru că ne place foarte mult să călătorim; și nu doar să călătorim ci și să aducem o parte din experiențele petrecute în vacanță acasă, fie în cadrul serviciului, fie în cadrul vieții personale sau în cadrul relațiilor pe care le avem cu celelalte cunoștințe și ceilalți prieteni.

Ca să nu fiu atât de vag pot spune că, de exemplu când am fost în Vietnam ne-am dat seama că noi în zona balcanică trăim o viață foarte agitată din punct de vedere al dinamicii sociale. Era greu pentru noi să înțelegem cum de cei din Vietnam, deși sunt mai săraci ca noi mulți, traficul e mult mai aglomerat, nu e atât de curat ca la noi în multe locuri și totuși sunt fericiți, sunt relaxați. Nu se agită atât de mult deși traficul pare infernal. În momentul în care mergeau cu scuterele sau motocicletele, deși erau milioane nu simțeai că e o povară pentru ei. La ei claxonul nu mai era deja un claxon de stres, de nervi, era un claxon de Salut!, auzeai în toate părțile. Era ceva normal dar în același timp erai atent; îți făceau un mic semn că erau acolo. Momentul în care am ajuns acasă mi-am dat seama că putem face lucrurile la fel de bine în același timp, dar cu un ritm mai așezat, un ritm care mi-am dat seama după un an de zile că a dispărut. Am reintrat în agitație pentru că trebuie să fim acolo, să fim prezenți în forfota lucrurilor; că dacă nu ne mișcăm repede nu se rezolvă.

Din când în când ne mai aducem aminte, ne mai uităm, discutăm și reevaluăm lucrurile. Ne aduce împreună faptul că aproape în fiecare seară gătim împreună, chiar dacă de multe ori eu doar spăl vasele. Gătim împreună, iar dacă e ceva simplu de făcut și nu are chef să gătească încerc eu să suplinesc în acele momente. Cam asta e!

Nu combinăm profesiile, încercăm să nu discutăm foarte mult despre profesia mea și despre cazurile pe care le am, să le discut acasă. Pentru că noi nu lucrăm cu chestii neapărat frumoase, ci doar rezultatele la final, în momentele în care identifici o persoană sau stabilești adevărul într-o situație - astea sunt părțile frumoase. Părțile neplăcute sunt cam toate, fie că au fost persoane cărora le-a fost furat câinele, fie că le-a fost furat cocoșul din apartament, fie că le-a fost furat porumbul, fie bijuteriile și banii din casă dintr-o neatenție; pentru că au primit persoane la care le dădeau de pomană fără să le cunoască. Fie că au fost victimele unei înșelăciuni, metoda accidentului în care au dat bani deși ei nu au copii, când li s-a spus că copilul lor a pățit un accident. Toate situațiile în care poliția e anunțată sunt situații în care cineva a avut de suferit. De obicei nu sună persoana care a beneficiat, sună persoana care a fost victimă și care știe că singură nu poate să-și facă dreptate și nu poate recupera ceea ce a pierdut sau ceea ce a suferit. Atunci cam așa reușim noi să îmbinăm lucrurile. Ne planificăm vacanțele de la o vacanță la alta, ne place să discutăm și despre cum a fost în ultima vacanță dar și despre ceea ce urmează. Încercăm să avem o structură în vacanțe; să nu mergem oriunde ci să le așezăm un pic într-o oarecare ierarhie, dar în același timp ținând cont și de ofertele care apar pe moment și de context. Pentru că dacă ar fi să merg acum într-o țară cum ar fi Guatemala, ar trebui să mă documentez puțin mai bine. La momentul în care am fost noi în 2015 nu era o impresie atât de puternică despre războiul civil sau despre alte lucruri care se petrec acolo. Acum nu știu ce să spun pentru că nu m-am mai documentat în ultimul timp, dar urmărind din când în când înțeleg că situația nu este atât de roz. Avem și pasiuni comune cum sunt vacanțele, gătitul și mâncatul de produse tradiționale, dar în același timp avem și lucruri care ne diferențiază și pe care nu le facem împreună. Mie îmi place foarte mult să merg pe două roți, fie că e scuter sau bicicletă, pe când Adelina ar prefera întotdeauna patru roți. Mai sunt și alte lucruri care ne diferențiază, dar cred că sunt mult mai multe lucruri care ne aduc împreună, să facem lucruri împreună, să ne bucurăm unul de celălalt și de ceea ce facem necondiționat unul pentru celălalt.

Ana-Maria: Ai fost vreodată pus în situația de a alege între serviciu și familie?

Adi Neculiță: Da, pot spune că da.

Ana-Maria: Și cum a fost?

Adi Neculiță: A fost o discuție foarte deschisă cu persoana care m-a pus să aleg între aceste două lucruri și în momentul respectiv am ales cu toată inima familia. Pentru că dacă am reușit ceva în anii ăștia, am reușit să mă cunosc și să îmi identific valorile primordiale, și familia e în topul acestor valori. Atunci ar fi imposibil efectiv pentru mine, la acest moment, să pun în fața familiei orice altceva. Asta nu înseamnă că tot timpul renunț la orice pentru familie sau pentru orice e legat de rude sau apropiați. Când vorbesc de familie vorbesc în primul rând despre cei de gradul I, însemnând soție și părinți, chiar dacă soția nu e considerată rudă de gradul I, legal vorbind. Dar familia apropiată pentru mine asta înseamnă: soție și părinți. Și atunci când o să apară și un copil, o să fie și copiii, vă dați seama. Nu a fost ușor, dar în același timp nu a fost nici greu. Adică a fost o decizie fără prea mult stat pe gânduri, explicat foarte simplu, în care am precizat că pentru mine e mai importantă familia și că serviciul este alături de familie, este important, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunț și că nu asta e soluția într-un job.

Dacă eu reușesc să îmi fac sarcinile pe care le am și activitățile pe care le am la un nivel performant, într-un timp alocat, asta nu înseamnă că nu pot rămâne peste program atunci când apare o situație neprevăzută; cu siguranță voi rămâne. Dar în același timp, nu înseamnă că atunci când o activitate este a altei persoane trebuie să rămân eu să o fac sau dacă nu este responsabilitatea mea, tot trebuie să mă simt eu dator să o fac sau alte lucruri de acest gen. Pentru că într-un sistem cum e poliția, de foarte multe ori sunt colegi care ajung la un nivel de saturație foarte repede pentru că acceptă să facă lucruri care nu sunt în fișa postului sau nu sunt pentru ei. Și în mod normal acele activități ar trebui făcute de alte persoane, care ele există și desfășoară activitatea, dar efectiv nu sunt nominalizate să facă activitatea respectivă. Persoanele în cauză decid să facă o luptă de noncombat în care zic, Nu mai vreau nimic, am făcut suficient, vreau doar să ies la pensie. Lucru la care eu nu mă pot gândi la 32 de ani pentru că mai sunt cel puțin 16-17 ani în față de activitate. Nu cred că e o gândire sănătoasă de a ne gândi constant la pensie. Mai ales în sistem bugetar și în sistemul nostru de poliție când poți ieși la pensie la 47-48 de ani sau poți ieși la pensie după ce ai 15 ani vechime, dacă ai norocul să ți se desființeze funcția. Pentru că dacă ai norocul să ți se desființeze funcția pe care ești și ai peste 15 ani vechime, poți ieși la pensie cu drepturi depline. Asta înseamnă că după 35-36 de ani, dacă ai norocul să fii pe o funcție care se desființează fie prin reorganizare fie prin altceva, poți să ieși la pensie liniștit ca și cum ai avea 50-60 de ani.

Dar cred că discuția - familie cu viața profesională - nu ar trebui separate, sunt lucruri care se combină. Ziua are 24 de ore, noi cel puțin o treime ne-o petrecem la serviciu și cel puțin mai bine de jumătate cred că ne-o petrecem acasă cu familia sau cu cercul de prieteni sau cu oricine altcineva în afara serviciului. Moment în care nu ar trebui să mai avem o responsabilitate directă asupra activităților care se petrec la serviciu, dacă tu nu ești acolo. Da, suntem responsabili de ceea ce facem cât suntem acolo, dar dacă se întâmplă lucruri cât nu suntem acolo și nu au legătură directă cu activitatea noastră sau cu ce am desfășurat noi anterior, atunci nu ar trebui să ne gândim constant acasă la ce se întâmplă la serviciu; pentru că nu o să rezistăm foarte mult. Și de-aia în ultimul timp sunt oameni care apelează fie din ce în ce mai des la consiliere, fie nu își găsesc răspunsuri la anumite lucruri și încep să le caute în diferite locuri. Și viața de familie se combină cu viața profesională. Sunt delimitate în timp, cel puțin serviciul e delimitat în timp dimineața, iar seara de cele mai multe ori variază, fiind zile în care pot să ajung acasă la ora 05 PM, fie la ora 07 PM. Au fost nu des, dar au fost și perioade în care am ajuns seara la 11 PM sau la 01 AM și dimineața la 08 AM trebuia să fiu înapoi la birou. Asta pentru că erau situații de criză, în care lucrurile se petrecuseră rapid, rezultatele trebuiau să apară, activitățile trebuiau finalizate astfel încât să identificăm autorii și să îi prindem.

Cam așa simt eu viața de familie cu viața profesională; le accept pe amândouă și încerc să le îmbin astfel încât să mă bucur și la serviciu și acasă. Nu să le denigrez nici pe una nici pe cealaltă.

Ana-Maria: Imaginea Poliției a fost oarecum afectată în ultimul timp din cauza anumitor întâmplări și proteste și tot ce s-a întâmplat prin România. Voi, ca familie, ați fost cumva afectați?

Adi Neculiță: Dacă am reușit să înțeleg ceva în cei 10 ani de carieră până acum, pentru că deja am intrat în al 11-lea an, aș putea să spun că deja e terminat cel de-al 10-lea an de carieră; pot spune că sunt foarte multe lucruri pe care nu le știi dacă nu ești la fața locului. Și atunci orice ai discuta acasă sau în afara cadrului formal sunt doar păreri, presupuneri, fără a avea bază fundamentată. Iar munca mea de polițist criminalist de cele mai multe ori mi-a arătat că dacă nu au o bază fundamentată științific, legal, cu probe, să știi despre ce e acolo exact, lucrurile pot arăta total diferit. Un singur aspect putând schimba întreaga dinamică și discuție. De aceea efectiv acasă nu am discutat despre cazul care s-a petrecut recent și nu discutăm despre cazurile astea ci doar spunem, Uite, ai văzut ce s-a petrecut? Lucruri care sunt palpabile, care se văd exact, discutăm doar despre fapte. Și atunci nu aș putea să spun că am discutat acasă despre asta. Da, am vorbit câteva momente despre ele, încercăm să nu discutăm despre ele prea mult, dar nici să nu le băgăm deloc în seamă. Pentru că lucrurile se petrec în jurul nostru, sunt situații în care decidem să nu discutăm, dar anterior având discuții pe teme conexe cum ar fi apelurile la 112. Pentru că cel puțin eu îmi încurajez toți prietenii și oamenii din jur ca atunci când se întâmplă un eveniment la care ei nu pot rezolva, sau e în legătură cu o infracțiune, să anunțe imediat prin 112 poliția și chiar dacă ei consideră că deranjează, mai bine să sune și să informeze decât să nu sune și să se întâmple orice altceva.

De aceea poliția e implicată în toate domeniile societății unde se întâmplă un lucru și e prezentă în momentul în care lucrurile nu merg așa cum ar trebui din punct de vedere al societății sau al normelor. Da, ne-a afectat prin evenimentul care s-a petrecut și prin neputința situației și că lucrurile se puteau face mai bine; cu toții știm lucrul ăsta. Cred că întotdeauna poți fi mai bun și cu cât ne ducem și aprofundăm mai mult lucrurile, și nu numai procedurile, ci și implicarea, ne dăm seama că de fiecare dată oricât de mult ne-am implica, s-ar putea un pic mai mult. Și dacă mă uit în ultimii patru ani de carieră îmi dau seama că acum am o altă implicare față de acum patru ani. Deși acum patru ani aveam impresia că sunt mult mai implicat, și cred că așa era, decât cu doi ani în urmă. Implicarea și motivația ar trebui să crească pe parcursul anilor. Doar că de multe ori într-un sistem cum e poliția, majoritatea oamenilor cred că motivația scade proporțional cu experiența. Și atunci oamenii tineri sunt căutați în echipe tocmai pentru a aduce un suflu de vitalitate, de prospețime; și oamenii care ajung cu o experiență de peste 15-20 de ani, care au vitalitate și energie în muncă deja sunt elemente rare în poliție. Dar nu cred că lucrul acesta e doar aici și deja trecem într-o latură de resurse umane, de pregătire profesională, de motivație, de ceea ce își doresc. Poate unii oameni ajung la o criză a vârstei mijlocii în care nu se mai regăsesc și încearcă să facă altceva. Dar poliția e un domeniu atât de nișat încât de multe ori te gândești, Ce pot să fac după poliție dacă eu toată viața am lucrat în poliție, ce pot să fac după asta, să o iau de la zero în altă parte, ce să fac? Da, cam asta ar fi efectiv toată această presiune publică care s-a creat pe care am încercat să nu o transmitem în familie.

Ana-Maria: Revenind la călătorii. Când nu călătorești cum îți ocupi timpul liber? Ce pasiuni mai ai aici pe acasă?

Adi Neculiță: Când nu călătorim, pentru că de călătorit singur n-am călătorit până acum decât foarte aproape, să zic, dacă am fost în Făgăraș singur, în rest nu cred că am fost în altă vacanță singur. Când nu călătorim avem diferite proiecte fiecare, fie profesionale, fie în afara jobului. Mie de exemplu îmi place foarte mult fotografia. Atunci cu fiecare ocazie încerc să folosesc tehnica pe care am învățat-o atât în Academie cât și ulterior în partea de criminalistică pentru fotografia de stradă, fotografia de vacanță. Mă relaxez prelucrând fotografii și încercând să surprind cadre din București sau din orașele în care mai mergem prin România. Pentru că atunci când nu călătorim în afara României încercăm să mai fugim cel puțin o dată pe lună undeva prin țară. Mă mai uit din când în când pe harta României pe care o am electronic și pe care mi-am marcat principalele drumuri pe care am călătorit și mă gandesc, Oare când o să merg în zonele în care nu am fost? Cam cât mai am de acoperit din România? Ușor, ușor am trecut de jumătate din țară de văzut și mai sunt lucruri de văzut. Am început să ne uităm în jurul Bucureștiului unde putem să fugim 2-3 ore să mai vedem ceva, să mai trăim o experiență, să mai cunoaștem alți oameni, să ne relaxăm. Și când nu călătorim, călătorim de fapt. Cam așa e starea noastră de spirit: când nu călătorim, călătorim sau ne planificăm o călătorie pentru vacanțele în care călătorim cam trei săptămâni, care sunt mai departe; și încercăm să călătorim cât mai departe în perioada asta. Și pe parcurs ce înaintăm în vârstă ne-am făcut un plan așa să călătorim din ce în ce mai aproape, să ne fie mai ușor și să nu mai supunem organismul la presiuni pentru distanțe lungi, mai ales zboruri foarte lungi care nu sunt așa de ușor de dus. Călătorim prin planificare și încercăm să ne planificăm vacanțele. Și spuneam că au fost vacanțe pe care le-am planificat timp de șase luni de zile, de exemplu. Când am fost plecați în Argentina și Chile am planificat vacanța timp de șase luni.

Ana-Maria: Care e următoarea vacanță? Unde mergeți?

Adi Neculiță: Următoarea vacanță deja e planificată și lucrăm un pic la itinerariu. Vom merge în Cuba. Pentru că de doi ani de zile am schimbat un pic strategia și din lista de priorități nu ne mai concentrăm doar pe prima prioritate și încercăm să creăm o balanță între priorități și costuri. De aceea de multe oi începem să ne uităm în perioadele în care sunt oferte, încercăm să profităm de anumite oferte. Asta nu înseamnă că zburăm gratis...

Ana-Maria: Ce bine ar fi!

Adi Neculiță: Nu cred în soluția de a zbura gratis sau cât mai ieftin. Nu cred că e totdeauna potrivită pentru situația în care ai un job fix, în care nu îți permiți să îți iei concediu tot timpul. Contextul în care pleci în vacanță te face să te uiți și la alte lucruri. Pentru că de multe ori s-ar putea să plătești un preț mai mic, dar experiența să nu fie cea așteptată. Fie că nu e sezonul potrivit, fie că te duci în afara sezonului total, fie că vremea nu e frumoasă, fie că în loc să alegi să călătorești cu mijloacele de transport în comun, decizi să folosești o mașină de închiriat și atunci experiența e total diferită. Și invers, pentru că dacă te duci într-o țară în care e recomandat, pentru a înțelege cultura și a vedea lucrurile, să închiriezi o mașină pentru că altfel ți-ar fi foarte greu din punct de vedere al transportului în comun, cum e Africa de Sud, de exemplu. În Africa de Sud dacă te hotărăști să călătorești cu transportul în comun, nu o să ai ocazia să vezi atat de mult cât ți-ai dori. Să te abați de la drumuri, să trăiești experiențe cu localnicii sau să stai timp de doua ore pe malul oceanului să vezi balenele de pe mal, pentru că autobuzul nu și-ar permite niciodată lucrurile astea. Dar dacă vei închiria mașina vei avea ocazia să mergi și la tururi de crame, să le vezi, nu să bei în timp ce conduci, poate să bea cealaltă persoană. Să te oprești la balene cum spuneam, să intri într-un parc național și să rămâi șase ore în loc de o oră cât ar fi un circuit normal și așa mai departe.

Cred că de multe ori e vorba de alegeri; efectiv ce alegem să facem. În momentul în care luăm o decizie, eu cel puțin în momentul în care iau o decizie consider că e cea mai bună decizie pe care o pot lua cu informațiile pe care le am la momentul respectiv. Și sunt situații în care după ce am luat o decizie mă pot răzgândi nu un pic, ci la 180 de grade. Pentru că apar informații noi ulterior de care nu am ținut cont, care nu îmi erau cunoscute și nu le știam. Nu aveam de unde să le știu sau poate exista posibilitatea, dar important e că nu le pusesem în practică. Și atunci îmi place foarte mult să cred că acțiunea face diferența și prin micile proiecte pe care le am în mediu profesional. Fie pentru a desfășura o activitate la un nivel, la un standard mai ridicat în cadrul secției din care fac parte, fie în momentul în care am pus afișe anticorupție în unitatea de poliție în perioada sărbătorilor de iarnă. Colegii mei mai vechi care acum s-au pensionat mare parte dintre ei, au rămas șocați și m-au întrebat, Ce caută astea pe pereți?! Dă-le jos! Și s-a nimerit să fiu în concediu timp de o săptămână și m-am trezit cu toate afișele la mine în birou, strânse grămadă. Până la orice alte lucruri pe care le facem de fapt, asta face diferența: Să faci! Dacă și oamenii pe care îi admirăm în jurul nostru, ne uităm, sunt oameni care au făcut lucruri. Nu sunt oameni care au așteptat, care au stat. Și cu toții avem exemple aici de oameni pe care îi admirăm, la care ne uităm și vedem că au făcut lucruri. Despre asta vorbim, când vorbim despre alte persoane, vorbim despre ceea ce au făcut. Chiar și atunci când se bârfește o persoană, se bârfește despre ceea ce a făcut acea persoană, mai puțin despre ceea ce nu a făcut, mai rar; deși nu sunt de acord cu termenul ăsta.

Ana-Maria: O să sar acum la întrebările finale. Am trei întrebări pregătite de final. Prima ar fi: Ce carte pe care ai citit-o până acum te-a marcat sau te-a motivat oarecum în cariera ta?

Adi Neculiță: Da, mie mi-a plăcut o carte simplă pot spune. Se cheamă Manager la minut, o carte așa de o oră de citit, relaxantă. Titlul spune tot, nu mai e altceva de spus, atât de simplă e. Ți se prezintă niște situații despre ce înseamnă să conduci niște oameni eficient, simplu și fără a te chinui prea tare. Încerc să aplic zi de zi lucrul ăsta, chestiile pe care le-am învățat din carte: de a le spune oamenilor atunci când se întâmplă lucrurile, de a-i felicita public. Lucruri care sunt normale de multe ori, le considerăm normale, dar trebuie să fie scrise undeva ca să vorbim despre ele: de a atrage unui om atenția, nu neapărat public ci în particular, atunci când vorbim despre oameni de bună credință, de a opri lucrurile imediat ce au luat o turnură negativă, nu de a le lăsa să escaladeze și așa mai departe.

Ana-Maria: Da, lucruri absolut normale, dar cum ai spus și tu, dacă nu sunt undeva scrise negru pe alb, parcă nu îți intră în cap.

Adi Neculiță: Cineva trebuie să le fi scris undeva. Dacă nu e scris, nu există. E ca în poliție sau ca în administrație, ca să ți se rezolve o problemă întâi trebuie să o scrii. Dacă doar o spui ea nu va ajunge nicăieri pentru că vorbele zboară, cum era dictonul.

Ana-Maria: La ce nu te consideri că ești foarte bun?

Adi Neculiță: Nu sunt foarte bun la atenție de foarte multe ori. Nu sunt foarte atent, concentrarea mea în anumite momente mă trădează. Deși pot spune că de multe ori rămân concentrat și pot compensa concentrarea cu răbdarea pe care o am în a face anumite lucruri. Dar sunt chestii pe care mi le asum și încerc să mă îndrept, de fiecare dată când conștientizez să mă recalibrez.

Ana-Maria: Și dacă nu ai fi urmat această cale profesională, în ce alt domeniu te-ai fi văzut astăzi?

Adi Neculiță: Îmi place să spun și să cred că aș fi fost educator. Mi-ar fi plăcut să fiu educator, alături de copii, să am grijă de copii. Și cred că la grădiniță aș fi fost educator; educator de grădiniță sau de școală primară, învățător. Astea cred că sunt cele două domenii care m-ar fi atras și partea de educație. E și o perioadă în care e bine să apară disciplina și să fie, pentru că nu mă pot rupe total de partea asta pe care o simt: de disciplină din poliție și din perioada liceului militar. Chiar dacă de multe ori nu ne place disciplina pentru că impune anumite rigori și restricții, dar la final când te uiți îți dai seama că disciplina e o chestie care dacă o respectăm și avem grijă de ea, ne duce rezultate pozitive de cele mai multe ori; ca în marshmallow test. Exact ca în acel test în care dacă ai răbdare la final o să primești două marshmallows. Dacă nu ai răbdare, o să mănânci doar una și o să rămâi doar cu aia și o să pleci acasă.

Cred că pe lângă discuții ar trebui foarte mult gândit ceea ce faci, ceea ce faci pentru viața profesională, ceea ce faci pentru viața de familie și să faci lucruri pentru ambele vieți. Pentru că la final cele două vieți trebuie puse împreună , și la final dacă tragi linie și te gândești, Ok, ce am făcut cu viața mea? Nu te gândești, Ce am făcut cu viața mea profesională? Ce am făcut cu viața mea de familie? Ci, Ce am făcut cu viața mea, cu viața?