#2 Remus Mindru, Avocat - Despre pasiuni, prietenie si zgomotul coniacului flambat



In acest episod, Remus ne povesteste despre pasiunea lui pentru gatit si cum si-a descoperit acest hobby, despre importanta unui echilibru in tot ceea ce facem, dar si despre integritatea de care un avocat ar trebui sa dea dovada nu doar intre peretii unui birou, ci si in toate activitatile desfasurate in viata de zi cu zi. Printre rapsunsurile la intrebari ca de ce a devenit avocat si ce sfaturi ar acorda tinerilor care isi doresc sa devina avocati (desi ne-a marturisit ca nu ii place sa dea sfaturi, mai putin cand o face pe Moromete printre prietenii lui, in fata unui cutit), Remus ne-a mai povestit si de ce e bine sa fii ciudat in ziua de azi si de ce sa imbratisam ciudatenie ca pe ceva...normal.

Transcript

Ana-Maria: Hei, salutare tuturor și bine v-am găsit la primul episod al podcastului Legal Tale! Astăzi îl avem alături de noi pe Remus Mîndru, avocat în Barou București și vicepreședinte al Societății Avocaților din București. Împreună vom discuta subiecte interesante din viața unui avocat, precum viața în afara spațiului de lucru, găsirea unui echilibru în orice facem, dar și despre calitatea prieteniilor din viața noastră.


Ana-Maria: Bună, Remus! Bine ai venit alături de noi! Eu mă bucur foarte mult că ai acceptat invitația. Te-aș ruga acum să ne spui câteva cuvinte despre tine și relația ta cu avocatura în toți acești ani.

Remus Mîndru: În primul rând, bună, Ana! Mă bucur să purtăm discuția asta, sunt sigur că va fi o discuție foarte interesantă. Fac avocatură de 10 ani, aproape 10 ani, în mod continuu. Și uitându-mă în urmă îmi dau seama cât de repede a trecut timpul. Parcă nu de mult eram stagiari.

Ana-Maria: Dar cum vezi tu relația asta dintre avocatura făcută în anii de stagiatură și avocatura de după, ulterior luării examenului de definitivat?

Remus Mîndru: Practic nu există o diferență fundamentală între viața de stagiar și viața de definitiv, pentru că în fond faci avocatură. Răspunderea, responsabilitatea, formarea ta ca avocat începe încă de la momentul la care ai dobândit calitatea de avocat stagiar. Într-adevăr ai niște limitări, ai o îndrumare pe de altă parte, din partea a unui maestru care te ajută și îți deschide ochii. Dar în fond lumea te percepe ca avocat, indiferent dacă ești avocat stagiar sau dacă ești avocat definitiv. Ori, tocmai de aceea eu mă consider avocat de 10 ani încă de la momentul stagiaturii. Pentru că eu personal nu am simțit o diferență majoră sau o trecere majoră, abruptă de la viața de stagiar la cea de definitiv.

Ana-Maria: Cum ai simțit anii de stagiatură? Cum au trecut, rapid? Ai avut mult de lucru, ai învățat multe?

Remus Mîndru: Au trecut foarte repede, de fapt ca toți anii de avocatură. Pentru că dacă stau să mă gândesc bine, 10 ani e foarte mult. Eu așa cum îți spuneam, cum nu am simțit diferență foarte mare între stagiatură și definitivat, poate numai din prisma complexității unor proiecte ulterioare, pe mine m-au cam luat clienții de bun încă de la început. Și cum am fost angrenat de-a lungul timpului în proiecte destul de interesante, timpul a trecut foarte repede. Și vorbind cu alți colegi avocați, toată lumea are aceeași percepție, aceeași senzație, timpul trece foarte repede. Probabil pentru că nu ne plictisim niciodată.

Ana-Maria: Până la urmă de ce ai devenit avocat? De ce ai ales tu calea avocaturii și nu ai ales altceva? De ce nu ai ales să te duci la altă facultate sau să ai altă profesie?

Remus Mîndru: E o întrebare foarte interesantă. Dar să știi că nu am fost foarte convins cu foarte mult timp înainte că vreau să fac avocatură. Nici nu știam ce presupune avocatură, mai mult decât aș fi văzut în mod normal în file și în poveștile altora. Dar am avut tot timpul o plăcere pentru a vorbi foarte mult, e vorba aia, ești avocat dacă ești capabil să vorbești 30 de minute fără să spui nimic. Percepția asta au avut-o și colegii mei de liceu despre mine, că vorbeam foarte mult și probabil că lucrurile au venit foarte natural, oarecum. În facultate într-adevăr, am vrut să fac Dreptul, am urmat Facultatea de Drept, dar din multitudinea de profesii juridice nu eram foarte convins că vreau avocatura. Într-un final a venit în mod natural și se pare că am ajuns să fac ceea ce îmi place.

Ana-Maria: Te-ai gândit vreodată sau ai luat în considerare posibilitatea de a te face procuror sau judecător sau orice altceva? Sau pur și simplu ai simțit la un moment dat că așa trebuie să mergi tu spre avocatură?

Remus Mîndru: Să știi că dacă stau să mă gândesc bine, așa am simțit. Dar aceste senzații pe care le ai la un moment dat, probabil și ele se nasc de undeva.

Și la mine componența asta de libertate și de autonomie profesională și de dorința de a face ce îmi place și de a-mi putea organiza timpul cum doresc, probabil că a avut un cuvânt foarte important de spus în alegerea profesie. În fond avocatura e o profesie liberală.

Ana-Maria: În multe conversatii purtate cu colegi de-ai noștri la o cafea, la un vin, la o bere, a venit ca subiect de discuție stresul din viața de avocat. Și nu de puține ori discutăm că este super dificil să păstrezi echilibrul între viața profesională și viața personală. Tocmai că sunt mereu lucruri de făcut, noi preluăm să spun așa stresul de la clienți și nu e ușor de gestionat tot acest amalgam de sentimente din viața noastră. Tu cum vezi acest lucru?

Remus Mîndru:

Găsesc interesantă profesia, găsesc util rolul nostru în societate și cred că indiferent cât de stresant va deveni mai departe, tot vom rămâne ancorați trup și suflet în activitatea pe care o facem. Încă de la început am încercat să păstrez un echilibru.

Tocmai prin prisma făcptului că avem flexibilitatea pe care ți-o oferă o profesie liberală și am încercat să păstrez un echilibru între viața personală, între hobby-uri și viața profesională. Și acest echilibru, de-a lungul timpului s-a consolidat și îmi oferă o stare personală foarte bună. Și reușesc să mă ocup și de hobby-urile mele și de familie în egală măsură și nici să nu las lucrurile nefinalizate la birou sau cine știe ce alte probleme să am în activitatea profesională.

Ana-Maria: Ce îți place ție să faci sau ce te relaxează?

Remus Mîndru: Am o pasiune sau mai mult o obsesie pentru gătit, spre exemplu. Și în ultimii ani am încercat să mă formez foarte mult în direcția asta și să o duc oarecum înspre o profesie secundă, dacă vrei. Vreau să spun că nu se compară cu niciun alt hobby pe care l-am avut la un moment dat, sau alte activități recreative pe care le-am încercat de-a lungul timpului. Am constat că în bucătărie sunt cel mai relaxat, fie că întru în bucătăria unui restaurant, fie că întru în bucătăria de acasă, sunt eu cu mine, pot să stau ore în șir, pot să testez lucruri, pot să experimentez tot felul de chestii foarte tehnice și pe mine mă face să mă simt foarte bine.

Mă deconectează și îmi dă putere de muncă ulterior pentru că îmi încărca bateriile foarte mult.

Ana-Maria: Deci ai gătit și în restaurante, adică ai gătit pentru mai multe persoane să spun așa?

Remus Mîndru: Da, da. Am cochetat vreo doi ani cu domeniul ăsta HoReCa și am fost implicat în viața cotidiană a unui restaurant în care am gătit. Am gătit cu bucătari adevărați, nu pseudo bucătari ca mine și am învățat foarte multe. Am gătit pentru foarte multă lume și am gătit pentru oameni dragi mie și am făcut față cu brio zic eu, acuma probabil că doar ei știu cu adevărat ce au mâncat. Dar cel mai probabil au fost mulțumiți pentru că au revenit.

Ana-Maria: Dar review-urile au fost bune?

Remus Mîndru: Review-urile au fost bune, da. Și cele online și cele offline au fost bune. Și în general, oricum și acum gătesc în medie pentru 4, 8, 10, 12 persoane constant, familia, prietenii, familia extinsă.

Ana-Maria: Ai acasă instrumente de-astea specializate, tigăi speciale, ustensile speciale pe care noi ăștia amatorii probabil nu le avem? Avem și noi două linguri de întors orezul.

Remus Mîndru: Dacă mă întrebi pe mine nu le am pe toate și nu am tot ce mi-aș dori și probabil că nu aș avea loc pentru tot ce mi-aș dori. Dar față de un cetățean de condiție media când vine vorba de activitatea în bucătărie, da, probabil că am mult mai multe lucruri și am mult mai multe decât a avut soția mea vreodată sau mama mea vreodată. Și le-am selectat de-a lungul timpului, le-am folosit; nu cred că există un instrument în bucătăria mea care să nu-și fi avut rostul de-a lungul timpului în preparate. Am de toate pentru toți.

Ana-Maria: Tu ai și un blog, așa-i? De gătit în care postezi diverse rețete.

Remus Mîndru: Am un „bloguleț”, aș defini un „bloguleț”, în care mai postez din când în când în funcție de timp. Prefer mai mult să stau în bucătărie și mai puțin pe blog, dar probabil că va trebui să găsesc un echilibru între cele două. Am un blog icooking.ro, în care postez din când în când rețete, evident nu reinventez roată, însă încerc să aduc raport personal în tot ce fac. Și am constatat că de-a lungul timpului a avut rezultate bune spre foarte bune blogul și lumea îl apreciază.

Ana-Maria: M-am inspirat și eu de acolo pentru o rețetă de niște paste cu creveți și m-am inspirat și eu de acolo. Sigur, nu mi-a ieșit cum spuneai tu pe blog să iasă, dar au fost bune, au fost foarte bune. Spune-mi cum ai început tu partea asta cu gătitul, cum ți-ai descoperit pasiunea de gătit, de unde a venit?

Remus Mîndru: Greu de spus. Sincer cred că iarăși, natural a venit. Îmi aduc aminte că prima oară când am făcut ceva cu mâinile mele fără ajutorul nimănui a fost prin clasa a IV-a, a V-a, cam pe atunci am făcut prima omletă, dacă putem defini omletă un produs gătit, este totuși rudimentar. Dar cred că în facultate am început să cochetez puțin cu partea teoretică și mai mult tehnică, iar cu experimentatul imediat ce am terminat facultatea. Mi s-a stabilizat situația locativă și am început să și experimentez, să pun în practică, să încerc gusturi, să încerc texturi, să încerc procedee de gătit. Pot să spun că la finalul facultății am început să mă gândesc serios să fac alternativ și meseria asta de bucătar.

Ana-Maria: Dar ai urmat ceva cursuri la momentul la care te-ai decis, Ok asta îmi place foarte mult și aș vrea să urmez măcar ca un side project profesia, activitatea de gătit? Ai urmat ceva cursuri specializate?

Remus Mîndru: Am făcut un curs specializat, un curs de calificare în meseria de bucătar, chiar dacă nu aveam neapărat nevoie de ea, dar am zis că nu ar fi rău să îmi certific niște lucruri și să văd și perspectiva unui formator despre ceea ce fac. Și mi se pare foarte important să încerci, că e vorba de cursuri, că e vorba de alte forme de instruire, că e vorba de un client într-un restaurant. Să primești un feedback și să fii tot timpul ancorat în realitate ca ceea ce faci e într-adevăr okay și că nu bați câmpii. Dar am făcut un curs, doar unul, mi-ar fi plăcut să fac o mie, mi-ar fi plăcut să fac afară, probabil că Franța sau Sudul Italiei m-ar fi mulțumit foarte mult.

Ana-Maria: Sună bine.

Remus Mîndru: Dar timpul nu e pierdut și probabil că în următorii ani îmi voi găsi timpul să petrec o vacanță în bucătărie și nu pe plajă.

Ana-Maria: Familia, soția ce spune? Mai ai timp și de familie pe lângă avocatură și gătit?

Remus Mîndru: Partea cu soția ce spune cred că e retorică întrebarea. Soția mea cred că e foarte fericită pentru că practic acopăr 90% din ce înseamnă gătit, iar fiica mea care este o ființă extrem de adorabilă la 2 ani și 7 luni, ea este fascinată să stea pe lângă mine, pentru că vede tot felul de chestii de disecat, de eviscerat.

Ana-Maria: Gătiți împreună?

Remus Mîndru: Da, mă rog, atât cât putem spune că gătim împreună. Unul se uită și atinge și celălalt face. Dar e pe lângă mine, e foarte interesată, i se pare foarte interesant tot ce fac și de acum începe din ce în ce mai mult să conștientizeze și rolul a ceea ce fac. Indiferent ce mănâncă, dacă o întrebi cine a făcut este tata. Că suntem la restaurant, că suntem la bunici, că suntem acasă, tata a făcut, pentru că s-a obișnuit să îi fac tot felul de chestii. Și familia este, din perspectiva asta, foarte fericită, îți dai seama, că acopăr o componentă pe care de regulă doamnele și domnișoarele sunt nevoite să o acopere, încă. Da, mă ocup și eu sunt foarte okay cu treaba asta și cu hobby-ul meu. Inclusiv în perioada în care eram foarte aglomerat și cu restaurantul și petrecea timp și acolo, după office, după viața de birou, cu toate astea m-au înțeles, m-au tolerat și m-au susținut în direcția asta.

Ana-Maria: Îți faci timp de gătit și în cursul săptămânii sau mai mult în weekend?

Remus Mîndru:

Gătitul e o activitate constantă, să spunem probabil la două zile în mod constant. Pentru că încerc să fac preparate simple, încerc să fac preparate rapide, dar nu foarte rapide, iar în weekend încerc să fac tot ce nu am timp în timpul săptămânii. Și atunci lucrurile se întâmplă practic constant.

După ce începi să cochetezi cu partea de cooking îți dai dai seama că lucrurile cele mai simple sunt cele mai bune și sunt cele mai apreciate și că de regulă gustul nu stă într-o multitudine de arome ci stă în simplitatea unor procedee de gătit; pe care le deprinzi cu timpul și încep să curgă din degete și rețetele vin de la sine și totul se întâmplă cum trebuie să se întâmple. Și atunci nu îmi ia foarte mult timp să gătesc, pot să gătesc cinci, șase feluri de mâncare în paralel de la 25 până la 45 de minute. Deci nu este un efort foarte mare pentru mine, motiv pentru care îmi găsesc timp la două zile, poate chiar și zilnic să fac câte ceva, mai ales pentru fiica mea care mănâncă absolut orice și pentru mine e o onoare.

Ana-Maria: Și cred că totuși contează foarte mult și faptul că gătești să zic așa în adevăratul sens al cuvântului și nu doar pui niște paste la fiert și cu un sos de roșii aruncat peste, așa cum trebuie să recunosc, și eu fac de foarte multe ori când mă grăbesc și când nu am timp să fac absolut nimic altceva.

Remus Mîndru: O să vezi că atunci când te vei plictisi de aruncat niște paste cu niște lucruri într-o tigaie, vei începe să îți faci tu pastele, să îți faci tu celelalte lucruri și atunci lucrurile devin și mai interesante.

Ana-Maria: Da, după cum ți-am zis, în momentul ăla când am avut și eu chef de a face niște paste mai profi, m-am uitat la tine pe blog.

Remus Mîndru: Mă simt flatat! Doar că rețetele mele de pe blog sunt din paste cumpărate din comerț, acum prefer să mi le prepar eu singurel, în intimitatea casei mele și sunt și mai gustoase.

Ana-Maria: Aici încă nu am ajuns, dar mi-au ieșit niște creveți de nota 10.

Remus Mîndru: Te felicit, mă bucur să aud asta!

Ana-Maria: Pasiunea asta a gătitului ți-o desfășori mai mult când ești acasă. Dar la birou, când ai un moment în care se adună la un moment dat toate și simți că ai nevoie de un moment de respiro, faci ceva în sensul ăsta? Ieși la o plimbare, îți iei un repaus?

Remus Mîndru: Fac ceva în privința asta.

Sincer, când încep să simt că lucrurile se adună și intri într-o stare, inevitabil de altfel, intri într-o stare de nervozitate, de stres, nu mai interacționezi cu ar trebui cu cei din jurul tău, da. Cobor din birou, mă duc pe alee, mă duc în parc, beau o cafea, sunt un cafegiu absolut dependent, beau trei, patru cafele pe zi. Prefer să mi le beau în afara biroului și atunci îmi eliberez gândurile, mă recreez, mă oxigenez, ceea ce îmi prinde foarte bine în activitatea de birou și mai ales între întâlniri mă energizează puțin.

Presupun că fiecare face câte ceva când începe să o ia razna. Eu încerc să mă plimb și să îmi fac tabieturile zilnice mergând la o cafea, întâlnindu-mă eventual cu alți colegi, ceea ce funcționează, până acum a funcționat.

Ana-Maria: Pauzele acestea le iei regulat sau doar atunci când simți că se adună?

Remus Mîndru: Regulat. Zilnic am cel puțin o ieșire de relaxare din birou și în fiecare dimineață îmi încep ziua cu un moment de liniște pentru că prefer să îmi beau cafeaua în liniște, să interacționez cu colegii mei pe chestiuni personale, după care ne începem treaba, că de-asta venim la birou și de-așa profesăm ca avocați. Dar zilnic fac câte ceva care mă relaxează tocmai de dragul echilibrului.

Ana-Maria: Ai mulți prieteni cu care bucătărești?

Remus Mîndru: Să știi că eu încerc să cred despre mine că am foarte mulți prieteni și eu chiar cred în prietenii și încerc să mă împart în toate direcțiile cu prietenii pe care îi a din copilărie și care sunt în București, cu prietenii foști colegi de facultate, cu colegii de la INPPA cu care m-am cunoscut în anii de formare, cu colegii de acum cu care interacționez, chiar și părți adverse cu care am devenit între timp prieteni, cu vecinii, cu familia extinsă și prietenii surorii mele și alții din anturajul nostru. Încerc să mă împart și încerc să acord atenție fiecăruia pentru că nu cred că există argumente pentru care nu ai păstra o prietenie de care te bucuri.

Mi se pare ușor deplasat să invocăm tot timpul aspectul că nu avem timp, nu avem timp, nu avem timp. Eu înțeleg că este o cursă contra cronometru, dar uite așa trec anii pe lângă noi fără să rămânem cu foarte mare lucru.

Și atunci îmi exploatez prietenii și prietenii mă exploatează pe mine. Cât despre atașamentul prietenilor mei față de hobby-urile mele, de regulă atașamentul ăsta funcționează așa, Venim pe la tine ca să ne faci ceva. Și atunci toată lumea e fericită, unii stau și se uită și eventual savurează un vin, iar alții își fac treaba și se încheie seara într-un mod plăcut pentru toți. Dar nu ar pune niciunul mâna pe un cuțit fără să fie rugat, fără să fie invitat, fără să fie somat în sensul ăsta.

Ana-Maria: Că nu-i lași tu sau că nu se bagă ei?

Remus Mîndru: Eu încerc să îi țin pe lângă mine, încerc să îi angrenez în chestia asta pentru că eu un microb pe care dacă odată l-ai prins, nu-i mai dai drumul. Și colegii mei, asociații mei de la birou sunt niște băieți absolut superbi. Până să înceapă să deprindă niște minime skill-uri în materie de cooking spre exemplu, a durat ceva. Dar într-un final au început să înțeleagă și, știi cum e, există o regulă, de regulă îți place să faci ceea ce ai învățat deja să faci, să te pricepi deja. Ori odată ce începi să te pricepi începe să îți placă și mai mult și senzația asta se amplifică și se amplifică la nesfârșit și până la urmă ajungi să faci și tu același lucru.

Ana-Maria: Dar cum te vezi ca chef, cooking chef, în sensul ăsta? Ești strict? Că știu că chefii sunt foarte, sau cel puțin asta e imaginea creată în public, nu vreau să zic acum pentru că nu pot să zic că am cunoscut personal. Dar imaginea creată în public este că sunt niște persoane destul de stricte când vine vorba de bucătărie. Tu cum te vezi?

Remus Mîndru: Eu am intrat în două bucătării profesionale. Despre una nu pot să spun mare lucru, pentru că nu am făcut mare lucru pe acolo. În schimb despre ultima mea experiență profesională în materie, am cunoscut un bucătar chef cu experiență foarte îndelungată în mai multe țări, în mai multe tipuri de bucătării și are și o vârstă considerabilă. Eu am rămas absolut surprins cum anumiți oameni se pot decupla efectiv de obiceiurile cotidiene și de abordarea personală cotidiană în momentul în care au venit primele comenzi în bucătărie. Și o să rămâi surprinsă, dar într-adevăr, zboară farfurii, se întâmplă lucruri, se aruncă...

Ana-Maria: Chiar cum vedem prin filme?

Remus Mîndru: Exact cum vezi acolo. Restaurantul pe care l-am avut avea bucătăria de demisol. Se întâmplă de multe ori ca la etaj să aud ce se întâmplă la demisol, ceea ce nu de multe ori este foarte elegant, dar așa sunt oamenii și de regulă nu îi schimbi. Nu îi schimbi o viață din felul ăsta de a fi. Și într-adevăr lucrurile zboară prin bucătărie, cuvintele zboară prin bucătărie, dar oamenii pun foarte multă pasiune în ceea ce fac. Și sincer să spun, sunt foarte mulți colegi avocați printre care și eu, care cel mai probabil nu unem atâta pasiune în ceea ce facem noi în avocatură cât pun oamenii ăștia în bucătărie.

Și pe mine m-a surprins foarte plăcut atmosfera din bucătărie. Și am stat mult acolo și am încercat să stau cât mai mult și să învăț de la oamenii ăștia. Oameni fără pretenții intelectuale, ca să ne înțelegem foarte clar, dar oameni cu o pricepere ieșită din comun, și cu o capacitate de a gestiona bucătăria cu multe comenzi, cu un staff extins, cu multe preparate care trebuie făcute sincronizat, desincronizat, unele mai bine făcute, altele mai puțin bine făcute. E un adevărat project management ce se întâmplă acolo iar oamenii ăștia se pricep foarte bine să o facă.

De aceea un chef bucătar nu degeaba, este chef bucătar, omul este un manager și de cele mai multe ori este mai manager decât managerul locației, ca să nu mai punem în discuție comparativ cu proprietarii locațiilor. Deci de principiu, așa se întâmplă cum ai mai auzit, sau cum ai mai văzut și prin filme.

Ana-Maria: Așa te vezi și tu? Să zic, totuși mă gândesc că din grupul tău de prieteni nu știu dacă mai ai pe cineva cu aceeași pasiune sau care să se priceapă la fel de bine, să meargă atât de profund în această pasiune a gătitului. Și atunci tu te vezi așa, te vezi acest mic chef, manager, printre prietenii tăi când mergeți să bucătăriți împreună?

Remus Mîndru: Da, între prietenii mei care sunt oricum absolut lipsiți de skill-uri și eu care sunt probabil un pic mai bun ca ei, da mă simt un fel de „chefuleț” în bucătărie. Dar dacă stăm să analizăm foarte serios, priceperea mea este una destul de limitată și încă va fi atâta vreme cât nu duc lucrurile la un nivel profesional acceptabil. Și asta se întâmplă în orice profesie. Nu poți să faci 10 lucruri, nu o să le faci niciodată bine, dar probabil că dacă aș avea parte de o perioadă de formare de cinci, șase ani mult mai intensiv decât fac acum probabil că o să pot să spun că da, o să fac bucătărie la un anumit nivel și atunci putem discuta dincolo de hobby și putem discuta despre o alternativă la o profesie complementară la o adică. Pe modelul Moromete, între ai mei eu sunt cel mai cel, că așa s-a nimerit, dar aștept să se termine lucrurile astea și să mi-o ia altul înainte.

Ana-Maria: Poate de-asta le e teamă să pună mâna pe cuțit.

Remus Mîndru: E greu până ai pus prima oară mâna pe cuțit, după care ți se pare un pic dificil să înțelegi de ce cuțit ai nevoie, după care începi să îți cumperi două-trei, după care ajungi la vreo 20 și începi să le folosești pe toate. Și atunci, da, poți să zici că ai pus mâna pe cuțit. Totul e greu la început, după începe să îți placă, de fapt, începi să te pricepi și după ce începi să te pricepi începe să îți placă, asta e ordinea.

Ana-Maria: Care sunt caracteristicile pe care le consideri tu cele mai importante într-o prietenie?

Remus Mîndru:

Probabil că sună foarte basic, dar mie mi se pare sinceritatea elementul esențial. Pentru că de aici pot pleca foarte multe lucruri, plăcute și deopotrivă neplăcute. Iar sinceritatea este nucleul în jurul căruia dezvolți o relație de prietenie de lungă durată, sinceritatea atât cât poate fi ea.

Pentru că natura umană, hai să spunem că nu este de asemenea manieră încât să poți afișa o sinceritate deplină. Dar cred că un caracter solid, cred că o educație bună și un sistem de valori bine rânduit pot genera premisele unei relații de prietenie de lungă durată. Eu caut în prietenii mei sinceritate și corectitudine și cred că asta caută și ei în mine, atunci ne înțelegem perfect.

Ana-Maria: Ai reușit de-a lungul timpului, după terminarea facultății, că mi se pare că acolo e momentul în care se termin acele perioade în care chiar ești în fiecare zi cu cineva, ai liceul, îți faci prieteni din liceu, după aia ai facultatea, petreci în fiecare zi timp cu acele persoane, la fel îți faci prieteni în facultate. Ai reușit de-a lungul timpului din momentul în care ai terminat facultatea să găsești ceva prietenii de acestea importante?

Remus Mîndru: Da, să știi că am legat prietenii importante, cred că mai importante decât în perioada facultății. Am legat niște prietenii importante, dar asta pentru că personal am plecat de la o premisă ușor schimbată despre prietenie. Adică, prietenia specifică vârstei noastre sau specifică anilor de după facultate evoluează oarecum într-o formă de colaborare cu o doză importantă de respect reciproc. Și atunci odată ce te-ai dus în zona de nouă prietenie, atunci nici nu mai e senzația pe care o aveai, ușor emoțională în perioada facultății sau în perioada liceului, îmi aduc aminte, de a fi folosit sau de a te folosi unul de altul său de a stârni cine știe ce astfel de sentimente.

Și atunci evoluând într-o nouă formă de prietenie care de fapt este o formă de respect consolidat cu o empatie ce ține de felul fiecăruia de a fi, atunci da, poți să reinerpretezi prietenia și să ai noi prietenii foarte faine, mulți ani de acum încolo. Dară asta dacă înțelegi să evoluezi în noua formă de prietenie, pentru că într-adevăr, prietenia acum pentru mine se limitează la a avea niște oameni în jurul meu, plăcuți cu care am ce discuta, cu care pot să petrec timp de calitate, pe care să-i ajut și care să mă ajute. Vorbim profesional, vorbim personal, vorbim moral, sub orice formă.

Dar nu mai este acea prietenie dinamică de care aveam parte în liceu sau de care aveam parte în facultate unde ne vedeam zilnic, unde ne schimbăm opinii zilnic, unde ne sunam zilnic. Într-adevăr este o prietenie mai limitată poate și de timp poate și de apariția unei familii, dar asta este forma de prietenie pe care o văd adevărată, cea bazată pe un respect recîrproc și pe continutate dată de securitatea personală a fiecăruia.

Deci da, am prieteni, am prieteni mulți, țin legătura cu toți.

Ana-Maria: Și din afara sistemului de justiție?

Remus Mîndru: Cu precădere din afara sistemului de justiție, pentru că în sistemul de justiție am prietenii proveniți din facultate, proveniți de la INPPA, colegii cu care am interacționat mai mult sau cu care am empatizat foarte bine de-a lungul timpului.

Dar cantitativ vorbind, prietenii din afara sistemului sunt mult mai mulți și poate că am eu senzația asta, dar de multe ori și de mai bună calitate. Pentru că sunt prietenii mai vechi care s-au consolidat și care au evoluat în ceva mult mai solid și nu te poți dezice de ele sau nu le poți compara cu alte relaționări de acum. Dar am prieteni în afara sistemului mult mai mulți decât din sistem, din viața noastră profesională.

Ana-Maria: Care ar fi lecțiile pe care le-ai învățat cel mai mult de la acești oameni, care sunt diferiți? Chiar aș spune, sunt diferiți de noi, pentru că noi suntem loviți oarecum de un stil de viață, de niște obiceiuri care ni se aplică tuturor. Și de multe ori am simțit că cei din afara sistemului ne ajută cumva să ne completăm pe sine.

Remus Mîndru:

Să rămânem ancorați în realitate, să nu trăim într-o bulă. Pentru că riscăm să trăim într-o bulă, având prieteni avocați, având părinți avocați, unii dintre colegii noștrii, având soția avocat, soțul avocat și dacă ai mai dat și de o soacră avocată, este clar că trăiești într-o bulă din care nu te mai scoate nimeni niciodată.

Acuma ca și o glumă, dar într-adevăr, prieteniile din afara profesiei sau relațiile din afara profesiei, activitățile extraprofesionale te ajută să rămâi ancorat în realitate, cu picioarele pe pământ. Sunt foarte multe lucruri care se întâmplă în jurul nostru și pe care la un moment dat nu le mai percepem, decolăm, ne ducem. Noi suntem în treaba noastră, interacționăm doar cu anumite tipologii de oameni, facem doar anumite lucruri, mâncăm doar în anumite restaurante, vizităm doar anumit locuri și uităm ce se întâmplă în jurul nostru și începem să nu le mai vedem. Și atunci, cred că este mult mai important să ne concentrăm în a păstra echilibrul ăsta între ce e în bulă și ce e în afara acestei bule, tocmai pentru a nu decola precum avionul.

Ana-Maria: Să ne spui la ce nu ești foarte bun, la ce consideri tu că nu ești foarte bun că am înțeles că ești, să spun destul de bun la gătit. Și cât de ciudat te simți tu așa, cât de neobișnuit, special?

Remus Mîndru: La ce nu sunt bun? Păi asta e cea mai simplă întrebare, nu sunt bun la foarte multe lucruri. Și dacă vrei un lucru la care nu sunt bun absolut deloc este matematica. Am fost „ne bun” dintotdeauna și sunt și multe alte lucruri la care efectiv nu mă pricep, începând de la anumite meserii manuale, până la mai știu eu ce. Sunt foarte multe, nici nu îmi vin acum în minte, dar matematica sigur, este un răspuns sigur pe care pot să ți-l dau. Cât despre, care era a doua întrebare? Scuză-mă!

Ana-Maria: Cât de neobișnuit, ciudat aș vrea să spun, dar în sensul bun?

Remus Mîndru: A fi ciudat nu are mai multe sensuri, este un singur sens, a fi ciudat. Dacă am fi să îmi dau un calificativ pe o scară de la 1 la 10, probabil că undeva spre 7-8 mă simt ciudat, cred că sunt ciudat sau cel puțin am senzația că mă percep cei din jur ciudat. Și cred că toți avem o formă de ciudățenie în noi și cred că asta participă foarte mult la profilul nostru, personalitatea pe care o afișăm. Cred că sunt destul de ciudat și mă împac bine cu gândul că sunt ciudat.

Ana-Maria: Știi cumva și de ce oamenii, că ai zis că tu crezi că sunt persoane care te consideră oarecum mai ciudat, știi de ce, știi care ar fi motivele?

Remus Mîndru: Statistic vorbind, sunt sigur că sunt mulți care mă consideră ciudat, pentru că e imposibil să nu consideri ciudat, asta pentru că și eu consider ciudați alții la rândul meu. Avem tendința de a categorisi sau de a califica anumite persoane care sunt diferite de noi, ciudate din anumite puncte de vedere. Acum, probabil că spre exemplu colegii de birou îmi spun că sunt de foarte mult ori agresiv în discurs și dacă vrei să o califici, poate fi și asta o formă de ciudățenie. Dar cred că suntem cu toții ciudați prin câte ceva și nu cred că vom scăpa vreodată de chestia asta. Mai bine ne împăcăm cu gândul.

Ana-Maria: Să știi unde ești.

Remus Mîndru: Da, da.

Ana-Maria: Dacă nu ai fi fost avocat, ce crezi că ai fi fost?

Remus Mîndru: Bucătar, sigur. Nu cred că aș fi făcut altceva, cel mai probabil bucătar.

Ana-Maria: Te-ai gândit vreodată ce sunet sau zgomot îți place cel mai mult să auzi?

Remus Mîndru: Să știi că în general e o întrebare care te ia prin surprindere, dar în ultima vreme ascultând un anumit post de radio unde are dimineața o emisiune un prieten bun de-al meu, Răzvan; ei au sunetul spumantului care curge în pahar în fiecare dimineață. Și nu cred că nu mi-a fost niciodată atât de poftă de spumant la prima oră. Sună prost, dar într-adevăr de când le ascult emisiunea și își toarnă oamenii ăia spumant în fiecare dimineață, sunetul acela de spumant pe care îl înregistrează și toarnă în pahar este fabulos. Și ar mai fi cred că un sunet, și e un sunet foarte interesant - este sunetul pe care îl scoate coniacul în momentul în care flambezi o tigaie. E o combinație de sunet între aplauze și explozie, e o chestie interesantă. Dar asta e foarte ciudată, apropo de ciudățenii.

Ana-Maria: Uau, coniacul când flambezi o tigaie. Nu cred că am auzit vreodată un coniac care sfârâie, nici nu știu.

Remus Mîndru: Faci un sos spre exemplu sau sotezi ceva și ai luat puțin coniac și ai flambat, practic ia foc. În momentul ăla se aude foarte interesant, dar eu cred că asta iarăși e o chestie de ciudățenie mai mult, nu cred că apreciază lumea lucruri de genul acesta.

Ana-Maria: Dar să știi că eu tot la spumant am rămas și mi-ai făcut acum o poftă de un pahar de spumant de nic nu-ți spun. Deja parcă aud sfârâiturile alea.

Remus Mîndru: Gândește-te prin ce trec eu în fiecare dimineață când ascult emisiunea. Măcar oamenii ăștia intră în concediu de vineri și ne oprim. Dar e interesantă abordarea lor.

Ana-Maria: Să știi că am văzut de multe ori în hotelurile mai mari din afara României, la micul dejun există de fiecare dată o sticlă de spumant sau de prosecco sau de ceva lângă alimente.

Remus Mîndru: Mi se pare foarte de bun simț. Eu aș plasa o sticlă de spumant și în bibliotecă, aș plasa o sticlă de spumant poate și în sala de judecată, ca să nu mai spun și în gentuță.

Ana-Maria: Ce frumos ar fi.

Remus Mîndru: Care iarăși e o chestiune de ciudățenie. Da, e un cult, exact cum francezii au un cult al vinului și alții nu doar francezii, pe care noi nu l-am avut. Evident tendința e să spui când auzi pe cineva că bea un spumant de dimineață la prima oară, e clar.

Ana-Maria: Mai ce ciudat e.

Remus Mîndru: Exact, exact. Dar da, nu e un lucru atât de ciudat pe cât ar părea la prima vedere. Și mi-ar plăcea într-adevăr să găsesc spumant în mai multe părți în timpul zilei. Dar din păcate nu se întâmplă și din păcate poate că nu avem timp chiar de așa ceva în fiecare zi.

Ana-Maria: Și să terminăm într-o tentă mai serioasă, după ce am trecut de ciudați și de spumant. După ce termină stagiatura tânărul avocat la început de drum dorește să își deschidă cabinetul său propriu. Fie prin asociere, fie singur, dar nu mai dorește să fie colaborator la alte case de avocatură. Care sunt acele trei lucruri pe care trebuie să le ia în considerare înainte de a lua o astfel de decizie?

Remus Mîndru: Mie îmi e foarte greu să dau sfaturi, că nu am experiența necesară să dau sfaturi de viață.

Dar aș putea să spun ce cred că am făcut eu, cel puțin parțial sau ce cred că aș face dacă aș fi pus din nou în postura respectivă. Aș încerca să înțeleg foarte bine avocatură, foarte profund această meserie, aceasta, ea nu e o ocupație, ea este o meserie, o vocație. Aș încerca să o înțeleg foarte bine și să îi înțeleg rolul ei în societate. Pentru că noi de-a lungul timpului și istoria confirmă anumite aspecte, noi am avut întotdeauna, corpul avocat, l-a avut întotdeauna elite care au stat la cârma țării și au făcut foarte multe lucruri foarte importante pentru noi. Și elitele politice ale vremii, mai puțin acum bineînțeles, au fost de cele mai multe ori provenind din rândul avocaturii. Și chestia asta nu este întâmplătoare, avocatul are un rol social mult extins față de conceptul de avocat clasic. Pentru că avocatul are o responsabilitate socială enormă pentru cei din jurul lui, pentru cei pe care îi sfătuiește, pentru cei cu care interacționează și au și o obligație de a se implica în viața socială datorită deprinderilor și a conștiințelor pe care le dobândesc de-a lungul timpului.

Așa că în primul și în primul rând este foarte important să înțeleagă avocatura profundă, rolul ei social dincolo de a face niște lucruri în fiecare zi și să înțeleagă foarte bine prin prisma avocaturii ce pot ei oferii societății, asta este primul punct.

După care ar mai fi altele, să deschidă ochii foarte bine în jur și să încerce nu să vâneze neapărat, dar să profite de anumite oportunități care de regulă trec pe lângă noi și poate că nu avem maturitatea profesională să le abordăm din mers sau la început de drum.

Și să încerce să construiască în jurul lor, este foarte important pentru un avocat să iasă din condiția avocatului clasic, care are o agendă în mână și care se duce în instanță și se întoarce din Instanță și pleacă acasă. Să încerce să creeze o structură, pentru că vremurile ne impun lucrurile astea, eu nu sunt... Acum există așa o polarizare, avocații clasici vs avocații de consultanță vs avocații moderni vs industria avocaturii axată pe profit. Da, există diverse discuții și în mediul online și în mediul offline pe temele de genul ăsta.

Dar trebuie să acceptăm o realitate a profesiei, realitatea vremurilor noastre și realitatea socială ne spune că atâta vreme cât nu construim în jurul nostru, atunci nu ținem pasul. Și atunci mi-ar plăcea ca avocații tineri, la început de drum, să încerce să își cultive această dorință de a construi în jurul lor, de a angaja oameni, de a colabora oameni, de a-și crea o rețea de exemplu, de a crește o structură de business de tip avocațial. Că și avocatura este un business, dincolo de rolul social, acum este un business și va fi un business.

Să încerce să se direcționeze înspre a face niște investiții, înspre în a-și lua un birou drăguț, să aducă practicieni, să îi formeze la rândul lui. Și la rândul lui când îi va veni vremea, stagiari.

Deci e foarte important, în opinia mea, să înțeleagă de la început că trebuie să construiască și nu să trăiască din avocatură.

Diferența dintre cei care trăiesc și cei care construiesc este una foarte mare. Și în istorie și în ochii noștri rămân cei care de-a lungul vremii au construit lucruri foarte interesante, foarte mărețe pentru ei și pentru societate. Este atât de păcat să rămâi avocat și doar avocat într-o lume atât de schimbătoare.

Dacă vrei o comparație care mi-e la suflet, degeaba ai o friptură bună dacă nu ai un sos pe măsură, degeaba dacă ai un sos pe măsură dacă te uiți la el și nu ai nimic în jur. E păcat să fii un avocat foarte capabil și foarte pregătit, temeinic pregătit, cu carte, un om cu carte și să nu ai niște abilități manageriale, comerciale, dacă vrei.

Deși nu merge foarte mult în direcția respectivă, dar niște abilități de antreprenor, pentru că avocatura, vrem nu vrem să acceptăm, ne place, nu ne place, ne uităm ciudat la astfel de abordări sau nu, avocatură evoluează în direcția antreprenoriatului. Dar parcă o formă de antreprenoriat controlată, cum e și firesc să fie, că doar vorbim și de drepturi și de libertăți și de alte interese ale justițiabilului, dar într-acolo merge. Din păcate noi nu avem sau unii dintre noi încă nu avem aceste abilități pentru că nu am vrut să le avem, pentru că nu ne-au interesat.

Este exact ce se întâmplă acum cu pregătirea pe fintech, high tech, blockchain, tot ce înseamnă online, tot te înseamnă reglementare raporturilor juridice la distanță, tot ce înseamnă legile internetului. Ok, e noua provocare, ar trebui poate să lăsăm și altora un pic retrocedările, revendicările și să ne ducem un pic și în direcția asta, acolo merge avocatură, totul merge înspre high tech. Și dacă noi rămânem în urmă s-ar putea să ne dezvoltăm niște frustrări care ne vor afecta de-a lungul timpului, dar ține de noi. În opinia mea un avocat ar trebui să depună minime diligente în a se pregăti și a se forma în management, este obligatoriu.

Ana-Maria: Ar trebui să participe la diverse cursuri în această direcție.

Remus Mîndru: Da și să se documenteze, să participe la cursuri și să înțeleagă procedee, să înțeleagă metodologii de lucru, să înțeleagă modalități de alocare a sarcinilor, să înțeleagă time managementul. Poate să se ducă și în direcția de operaționalizare, pentru că atunci undeva e deja un avocat.

Când ești singur, faci lucrurile poate cum vrei, dar când ești mai mult de doi avocați, poate nu strică și o organizare comună, unde ești trei avocați deja ai nevoie de un sistem de management, nu mai vorbesc de patru, de cinci, de șase. Ori toate soluțiile astea există și trec pe lângă noi. Dar trebuie să ne formăm și totul pleacă de la concepția de management pentru că ideea de a avea nevoie, ceea ce crezi tu despre nevoile tale, pleacă dintr-o lipsă de pregătire în domeniul ăsta sau lipsa de viziune.

Dar dacă pregătești lucrurile din timp, evoluezi, dacă nu rămâi pe loc. Și asta cred că ar trebui să ne bage în priză pe noi avocații și ar trebui, poate ca să lăsăm câteodată și roba deoparte și să rămânem doar în costum și un pic să alergăm și prin alte părți și să luăm și niște proiecte care ne generează un alt tip de muncă sau care ne provoacă în direcții noi. Mă refer cel puțin la cele tehnice cu siguranță.

După acest sens profilului avocatului, esența profesiei de avocat, libertatea, independența profesiei. Trebuie să înțeleagă, poate că eu, poate că unii din generația mea nu am înțeles la momentul respectiv cu adevărat sensul, până și sensul reglementării independenței avocaturii și avocatului și a autonomiei lui. Dar acum o înțeleg și mi-aș dori foarte mult să înțeleagă că nimeni cu excepția, bineînțeles a organelor de conducere a profesiei pe chestiuni ce țin de reglementarea profesiei, nimeni niciodată nu poate să îi determine să facă ceva ce nu vor și este foarte importantă treaba asta. Pentru că odată ce ai înțeles că ești independent și ai un echilibru, ai o conștiință, ai o judecată echilibrată, vertebrală, ajungi să faci lucrurile foarte bine. Și ajungi să faci la un nivel calitativ foarte bun și nu te lași și nu te apleci înspre lucruri care nu îți fac cinste.

Dar probabil că și aceste lucruri se dobândesc cu timpul, mi-e greu să cred că un tânăr la început de drum nu este tentat de tot felul de lucruri. Sigur, unii sunt, unii nu sunt, unii sunt mai mult sau mai puțin, dar această evoluție înspre a înțelege independența și a dobândi arta de maturitate profesională, ar trebui să fie cât posibil de scurtă. Și să ajungă la o finalitate favorabilă. Dacă avem un tânăr avocat intrat de pe băncile facultății în stagiatură sau după stagiatura care își înțelege rolul și menirea în societate, se orientează și își deschide ochii și e deschis spre construcție și spre evoluție și rămâne independent și echilibrat, în opinia mea este profilul perfect de avocat indiferent de vârstă. Așa văd lucrurile, așa aș face eu dacă ar fi să o iau de la început și sunt ferm convins că nu am făcut-o întru totul, nici în privința uneia, poate nici în privința alteia, dar poate cei ce vin după noi vor învăța mai multe și vor înțelege mai bine.

Ana-Maria: Îți mulțumesc tare mult!

Remus Mîndru: Cu drag!

Ana-Maria: Pentru toată această discuție. Și sper eu ca și noi avocații să înțelegem că o relație echilibrată între muncă, familie și hobby-uri este esențială, tocmai pentru a ne putea desfășura activitatea de avocatură într-un mod cât mai bun și profesionist.

Remus Mîndru: Da, poate cred că nu ar trebui să dăm atât de mare importanță profesiei, neglijând alte activități. Pentru că intrăm într-o retorică pe care cel mai probabil nu o dorim niciunul. Dacă vom învăța și sunt sigur că vom învăța, cei care sunt mai avansați ca noi și mai mături ca noi și mai cu barbă, cum îmi place să spun, ei au înțeles lucrurile astea perfect de la un moment dat.

Noi încă nu le înțelegem și preferăm încă să mai stăm noaptea la birou în loc să stăm acasă sau să facem alte lucruri care ne plac. Și trece timpul pe lângă noi. Și în fond nu cred că asta este avocatura, să muncești, să muncești, să muncești și la un moment dat să te uiți și să vezi că 10 ani ai muncit și atât. Bravo ție! Ești un tip deștept, ai evoluat, ne place de tine, dar ce lași în urmă? Mult mai puține lucruri decât lasă alții.

Ana-Maria: Mersi mult pentru prezență și a fost chiar o plăcere să stăm de vorbă. Am învățat și eu multe lucruri și cu siguranță o să te urmăresc pe blog.

Distribuie mai departe :
Avoteca. Suntem o echipă entuziasmată care lucrează înspre îmbunătățirea serviciilor juridice, prin susținerea avocaților independenți. Urmărim să schimbăm modul în care oamenii accesează, comunică și caută profesioniști din domeniul juridic, redefinind în mod eficient relațiile avocat-client. Prin platforma Avoteca, avocații își pot mări portofoliul de clienți, iar cei în căutare de servicii juridice au acces nelimitat la profesioniști specializați pe problema lor. Ai nevoie de un avocat? Ești avocat și vrei să îți crești clientela? Hai pe platforma Avoteca ca să afli mai multe: https://avoteca.com